GALERIE FOTO Alexandru Moșanu, primul președinte al Parlamentului: „Europa vrea de la Moldova mai mult decât noi“
0În cei 20 de ani de existenţă, ţara noastră niciodată n-a avut parte de atâta deschidere din partea Occidentului, susţine Alexandru Moşanu, primul preşedinte al Parlamentului, cel care, practic, a scris Declaraţia de Independenţă. De aceea, șansa pe care o avem, mai spune profesorul universitar, nu trebuie ratată pentru că există riscul să nu se mai repete niciodată.
La 20 de ani de la crearea Republicii Moldova se poate vorbi despre o identitate a populaţiei acestei ţări?
Identitatea românească a moldovenilor a fost constatată de cărturari din Evul Mediu, de cronicarii noştri, de Dimitrie Cantemir şi de marii oameni de cultură şi politici din secolul XIX. Această identitate a început să fie pusă la îndoilă de exponenţii imperialismului rus, ai Rusiei ţariste, care în 1812 a anexat partea de răsărit a Ţării Moldove. Cele mai mari falsuri în problema identitară s-au comis în perioada sovietică de ocupaţie.
Atunci ne-a fost impusă ideologia moldovenismului antiromânesc, transformată într-o măciucă şi utilizată în scopul înăbuşirii spitirului naţional al românilor de la Est de Prut. A fost reprimată orice formă de manifestare a acestui spirit. Cei mai curajoşi exponenţi ai românismului au fost nimiciţi fizic, iar alţii au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie. În etapa actuală, răspunsul la întrebarea dumneavoatră ni-l oferă Declaraţia de Independenţă. În acest document istoric este evidenţiat adevărul că moldovenii de la Est de Prut sunt parte componentă a poporului român. Valorile naţionale care definesc identitatea românească a moldovenilor din Republica Moldova îşi găsesc expresie în documentele principale ale Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţionale, care în anii 1989-1991 şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională.
Respectivele documente reconfirmă faptul că limba, istoria, cultura, însemnele statale, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei autohtone majoritare fac parte din patrimoniul valoric al tuturor românilor. Trebuie să subliniem că Declaraţia de Independenţă a fost votată şi de reprezentanţii democraţilor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase. Declaraţia garantează exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi ale libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor din Republica Moldova, fără nicio excepţie.
Câte variante au existat şi cine sunt autorii?
Doar una, pe care s-a lucrat colectiv. A fost o comisie în frunte cu preşedintele Parlamentului din care au făcut parte Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc şi alţii.
Cum aţi găsit voturi?
Tentativa eşuată de lovitură de stat de la Moscova, din 18-21 august 1991, a devenit unul dintre cele mai solide argumente care i-a convins şi pe deputaţii sceptici cu privire la iminenţa prăbuşirii URSS, că RSS Moldova nu putea să urmeze decât calea independenţei, hotărâtă deja de alte colonii sovietice. Pe data de 21 august, Parlamentul a adoptat o declaraţie în care acţiunea puciştilor era calificată drept lovitură de stat reacţionară şi anticonstituţională şi îşi exprima hotărârea de a lupta pentru independenţa Republicii Moldova.
Click aici să vezi GALERIA FOTO cu imagini de la Proclamarea Independenţei din 27 august
La 24 august 1991 Prezidiul legislativului şi-a anunţat public decizia de a convoca în ziua de 27 august, la ora 12.00, şedinţa extraordinară a Parlamentului dedicată proclamării independenţei. Tot atunci s-a propus convocarea, la ora 10.00, a unei Mari Adunări Naţionale. În ajun, la 26 august, ora 18.00, am hotărât să consult membrii Prezidiului Parlamentului în privinţa conţinutului proiectului Declaraţiei de Independenţă. La şedinţă s-au prezentat 14 membri ai acestei structuri a legislativului. Documentul a fost analizat minuţios. Opt participanţi au aprobat proiectul. Ion Ţurcanu însă, susţinut de alţi cinci participanţi al şedinţă, l-a criticat pe motiv că acesta ar fi fost o declaraţie de unire cu România şi a declarat că va informa plenul Parlamentului despre opinia sa.
La ora 24.00 am întrerupt şedinţa Prezidiului pentru a analiza observaţiile colegilor. Noaptea au fost operate trei-patru modificări nesenţiale. În dimineaţa zilei de 27 august membrii Prezidiului au aprobat prin consens textul definitivat al documentului. În aceeaşi zi, Declaraţia de Independenţă a fost votată unanim de cei 278 de deputaţi prezenţi în sală. A urmat adoptarea hotărârii privind imnul de stat „Deşteaptă-te, române!".
Ce a pierdut şi ce a câştigat populaţia Moldovei în aceşti 20 de ani?
Populaţia în ansamblu ei a avut doar de câştigat. Ea s-a izbăvit de un regim totalitar comunist care timp de decenii s-a menţinut la putere recurgând la crime, teroare şi represiune. Au fost sparte zidurile imperiului răului şi am obţinut libertatea mult râvnită.
Problema este că gestionăm nesatisfăcător drepturile şi libertăţile câştigate. Cu mare greu se modifică mentalităţile cu rădăcini în trecutul colonial sovietic. Până în ultima vreme clasa politică de la noi a fost dominată de nomenclatura comunistă. Ea a înclinat mai mult spre Est, alegând un model de dezvoltare similar celui din ţările răsăritene. Procesul de depopulare a Republicii Moldova şi consecinţele nefaste ale rusificăriei populaţiei autohtone majoritare sunt cele mai mari obstacole care ne stau în calea spre Uniunea Europeană.
Vă reproşaţi ceva dumneavoastră şi clasei politice de atunci?
Eu n-am fost om politic, eram profesor universitar. Asta era partea mea slabă, dar şi partea tare că eram istoric; aveam viziuni mai clare asupra societăţii. Ştiam foarte clar încotro trebuie să orientez noul stat şi ce trebuia să facem pentru a reuşi. Şi n-am greşit. Slăbiciunea mea cea mare e că sunt credul, îi cred pe oameni din vorbe. Şi-am crezut în mulţi, ca pe urmă să rămân dezamăgit. Noua clasă politică abia apărea. Din ea făceam parte şi eu. Aveam reproşuri faţă de cei care ne trăeau înapoi, care neglijau Declaraţia de Independenţă. Cu aceştia mă confruntam dur.
Încotro credeţi că va merge vasul pe care aţi încercat să-l puneţi pe un anumit curs?
Nu ştiu, este foarte complicată situaţia noastră. Dacă acum nu profităm de efortul Occidentului de a ne scoate din sfera de dominaţie a Rusiei, pierdem ultima şansă.
Astăzi avem o clasă politică suficient de matură, avem o orientare clară?
Am crezut foarte mult în apariţia unei noi clase politice şi leg în continuare tot de noua generaţie de politicieni. La noi se întâmplă ce se întâmplă, sper să depăşim situaţia complicată şi de data asta. Niciodată n-am avut ca în ultimii doi ani situaţii când zi şi noapte să fim lăudaţi, ştiind cât de slabi suntem. Europa vrea să ne încurajeze, să ne sprijine, vrea mai mult decât vrem noi. Dacă pierdem şi această şansă s-a terminat. Ne întoarcem iar la „mama-Rusie". Aceasta deja ne dă indicaţii cum să ne numim limba, ce fel de istorie trebuie să învăţăm, cine ne sunt „eliberatorii". ;
Aşi demisiona şi astazi
Dacă aţi fi astăzi în situaţie din ianuarie 1993 tot aţi demisiona?
Da, pentru că într-o democraţie minoritatea se supune majorităţii. La data respectivă pierdusem majoritatea parlamentară. Aceasta nu mai dorea să lucreze sub conducerea mea. Ce trebuia să fac? Fusesem pus în situaţia de a alege între două soluţii posibile: fie retragerea din funcţia deţinută, trecerea în opoziţie şi continuarea promovării principiilor stipulate în Declaraţia de Indepenedenţă; fie acceptarea dictatului noii majorităţi, conformarea cu cererile acesteia şi renunţarea la propriul crez politic. Împreună cu Ion Hadârcă, Vasile Nedelciuc şi Valeriu Matei, am decis să demisionăm din funcţiile ce le deţineam. Eu am avut trei ultimate din partea adversarilor mei politici, în fiecare an câte unul. Ultimul, semnat de 168 de deputaţi, întrunea majoritate. Am preferat să-mi dau demisia, asta aş face-o şi acum. ;
Reabilitarea PCM, „pată neagră în biografia mea"
Era posibilă în 1990-1991 unirea cu România?
Nu era posibilă niciun fel de unire. Deschizând Marea Adunarea Naţională, în dimineaţa zilei de 27 august 1991, am văzut doar pancarte pe care era scris „Libertate" şi „Independenţă". Aceste două cuvinte reflectau starea de spirit a majorităţii participanţilor la Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională. Alt adevăr este şi acela că nici România nu se gândea la unire. Să ne aducem aminte de tratatul sovietul-român semnat, la 5 aprilie 1991, de Mihail Gorbaciov şi Ion Iliescu. Nici Occidentul nu încuraja curentul unionist din Republica Moldova. Vizitând în septembrie 1991 SUA şi Canada, mi-am dat seama de această realitate.
Mai poate fi rezolvată problema transnistreană şi pot conlocui oamenii de pe cele două maluri ale Nistrului, aşa cum s-a creat această republică în 1940?
Nu putem, pentru că nu vrea Rusia şi ea niciodată n-o să cedeze. Cum să coabitezi dacă separatiştii au în spate stăpânul care-i hrăneşte şi-i apără. Rusia nu dă niciun semnal că este gata să renunţe la raioanele din estul Republicii Moldova ocupate de trupele sale. Occidentul înţelege foarte bine lucrul acesta, numai că are interesele lui. Noi intrăm în interesele lor, pentru că asta e zona de tampon, dar nu cred că Angela Merkel va putea convinge pe cineva să-şi schimbe politica în zona respectivă începând cu Petru cel Mare.
Cum s-a întâmplat că am reabilitat Partidul Comunist care fusese interzis?
După puci ne-am înţeles cu Mircea Snegur care şi ce face. El trebuia să dea un decret de interzicere a Partidului Comunist. Dar, în ultimul moment, a spus că e mai bine ca Prezidiul Parlamentului să-şi asume această decizie. Decretul prezidenţial ar fi avut altă putere. El nu avea nevoie de aprobarea nimănui. La 23 august, Prezidiul Parlamentului a interzis PCM, dar decizia era un act politic, care urma să fie aprobat de Parlament. Legislativul însă n-a mai putut-o face pentru că era destul de pestriţ. Când am calculat am văzut că nu era să fie votată. Prezentându-mă la şedinţa Prezidiul legislativului din 7 septembrie 1993, fără a cunoaşte din timp conţinutul proiectului cu pricina, am fost luat prin surprindere şi am votat o hotărâre prin care de fapt se anula decizia Prezidiului Parlamentului, din 23 august 1991, prinvind scoaterea în afara legii a PCM. 7 septembrie 1993 este o pată neagră în biografia mea. Regret foarte mult că s-a întâmplat aşa ceva.
„Snegur a decis eliberarea lui Smirnov"
„Nu m-a întrebat nimeni ce atitudine am faţă de eliberarea lui Smirnov. N-am știut de niciun fel de hârtie", spune primul președinte al Parlamentului. Profesorul Moșanu consideră că Mircea Snegur a făcut o mare greșeală eliberându-l pe liderul separatist de la Tiraspol. „Domnul președinte spune că a fost o decizie comună: a lui, a președintelui Parlamentului și a reprezentantului Guvernului. Vreau să dezmint acest lucru. El n-a avut și consimţământul meu și nu trebuie să dezinformeze opinia publică. Eu eram în ţară, nu eram bolnam, şi nu mi s-a cerut părerea. Documentul respectiv a fost semnat de Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului", afirmă Moşanu. „De fapt, șeful statului nici nu avea nevoie de acele semnături, putea să decidă singur, dar avea manieră să-și asigure spatele ca după asta să spună: «Decizia a fost luată colectiv»", mai susţine fostul președinte al Parlamentului.
Se încarcă comentariile...
