ARHIVELE COMUNISMULUI Violențe etnice la Tiraspol în anii '60

În zilele de 24 şi 25 aprilie 1967, la Tiraspol au loc ciocniri dure între tineretul din oraş şi studenţii de la Institutul Pedagogic. În urma dezordinilor, mai multe persoane au fost grav rănite.

Unii dintre cei mai activi instigatori sunt arestaţi şi condamnaţi la ani grei de puşcărie. Ce s-a întâmplat? A fost un conflict social sau etnic? Ce măsuri întreprinde Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei în intenţia de a aplana starea de conflict şi, totodată, de a preîntâmpina izbucnirea pe viitor a unor asemenea fenomene?

Pe 24 şi 25 aprilie 1967, în oraşul Tiraspol au loc ciocniri violente între două comunităţi: prima, cea orăşenească, constituită predominant din ruşi şi ucraineni, care reprezentau circa 2/3 din populaţia urbei, şi a doua, comunitatea studenţilor, alcătuită în mare parte din persoane venite de la sate şi care erau, de regulă, moldoveni de limbă şi cultură românească.

Se întâmplă în anul în care la nivelul întregii URSS asistăm la câteva proteste în masă, trei fiind înăbuşite prin folosirea trupelor speciale ale miliţiei şi ale KGB-ului. La Tiraspol însă nu e vorba de un protest faţă de autorităţi, ci de un conflict violent între muncitori şi studenţi. Fenomenul însă este şi un protest indirect împotriva puterii.

Mai mult de jumătate dintre studenţii înscrişi la zi - peste 2000 - nu aveau cămin şi trăiau la gazdă, de regulă, la marginea oraşului. Erau locuri slab iluminate şi unde transportul circula prost. Ajungând seara acasă, prin întuneric, erau adeseori atacaţi de tinerii din oraş, care îi tratau ca pe străini, pe motiv că nu ştiau limba rusă.

O altă sursă de conflict o constituia faptul că Institutul Pedagogic ducea lipsă şi de o casă de cultură proprie, de aceea, seara, studenţii plecau la cluburile din oraş, majoritatea aparţinând întreprinderilor industriale.

De obicei, nu erau acceptaţi, pe motiv că veneau din altă categorie etnică şi erau studenţi, prin comparaţie cu localnicii rusofoni muncitori. Studenţii care încercau să pătrundă la discotecile din oraş cu orice preţ erau scoşi afară şi bătuţi măr. Li se dădea de înţeles că au intrat într-o zonă în care nu sunt bineveniţi.

STUDENŢI CONTRA MUNCITORI

Drept răspuns, nici studenţii nu le permiteau să participe la manifestaţiile pe care le organizau în aer liber cu diferite ocazii. Se crea o atmosferă tensionată, de ghetoizare a celor două comunităţi, muncitorii din oraş şi studenţii, majoritatea provenind din mediul rural, fiind etnici români.

După un astfel de incident, studenţii au decis să se organizeze pentru a nu permite repetarea acestor fărădelegi. Astfel, în seara zilei de 24 aprilie 1967, ştiind locul unde, de regulă, erau agresaţi colegii lor, s-au adunat 35 de studenţi, în frunte cu liderul lor, un anume Radu, decişi să riposteze.

În scurt timp, s-au adunat şi cei din „tabăra adversă", a tineretului din oraş, şi s-a încăierat o bătaie crâncenă. Ca urmare au avut de suferit cinci persoane, spitalizate cu răni grave. Organele de miliţie au arestat patru persoane, dintre care trei muncitori şi un student.

SPERIAŢI DE „DEZORDINILE HULIGANILOR"

„Dezordinile huliganilor", cum au fost numite aceste incidente violente, au fost discutate la o şedinţă a Biroului Politic al Partidului Comunist al Moldovei, la care au participat Ivan Ivanovici Bodiul, prim-secretar al CC al PCM, precum şi factori de decizie de la Tiraspol, inclusiv conducerea Institutului Pedagogic.

S-a constatat că şi anterior au existat semne că relaţiile dintre cele două comunităţi urbane se înrăutăţeau treptat, dar nu fuseseră luate măsuri la timp. Principalii responsabili de situaţia creată au fost numiţi comitetul orăşenesc de partid, miliţia, dar şi conducerea întreprinderilor industriale şi a Institutului Pedagogic, care n-au atras atenţia cuvenită educaţiei tinerei generaţii.

Unul dintre cei care au luat cuvântul la şedinţă, Kiril Iliaşenko, preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM, a opinat că în condiţiile societăţii sovietice nu pot exista motive serioase de revoltă şi că vinovaţi sunt factorii de decizie de la Tiraspol. El tinde să dea vina mai ales pe colectivul profesoral de la Institutul Pedagogic, unde ponderea noilor cadre, selectate din rândul proaspeţilor absolvenţi etnici români, era destul de mare.

Astfel, numai în 1966-1967, fuseseră angajaţi 48 de absolvenţi ai institutului. Aceştia s-ar fi făcut responsabili de lipsa educaţiei cuvenite a studenţilor.

Mai explicit a fost Gheorghe Antoseak, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM, care a spus că printre cadrele didactice de la Institutul Pedagogic din Tiraspol se numără foarte mulţi copii ai „duşmanilor poporului", foşti „culaci" şi că anume ei sunt cei care au tensionat situaţia. Li se reproşează că au interpretat acest conflict drept unul etnic, între români şi rusofoni.

Şi mai explicit a fost Bodiul, care a spus că rădăcina conflictului consta în faptul că studenţii moldoveni nu cunoşteau limba rusă şi insistau să vorbească doar în română. Bodiul dă vina pe componenţa „dubioasă" a corpului profesoral şi pe rectorul Procopeţ care a făcut angajări. Astfel, el afirma că printre profesori s-ar regăsi nu doar foşti cheaburi sau urmaşii lor, ci şi foşti soldaţi ai Armatei Române, care „au luptat [pe câmpul de luptă] împotriva noastră".

Soluţii pentru depăşirea situaţiilor de conflict

Partidul recomandă autorităţilor din oraş să ia măsurile necesare pentru a redresa starea materială a muncitorilor şi studenţilor. Au fost puse preţuri comerciale la cinema şi discotecă, un bilet ajungând la 30-40 de copeici, de cicni-şase ori mai mare decât preţul real.

Întreprinderile unde s-au înregistrat cei mai violenţi muncitori, precum „Electromaş", uzina „Kirov" şi uzina de aparate electrice, trebuiau să ia măsuri ferme de reeducare. Studenţilor urmau să le fie construite cămine, săli de sport şi divertisment, în aşa fel încât profesorii să le poată purta de grijă şi să-i educe în spiritul „idealurilor comuniste" şi a „valorilor internaţionaliste".

Urmau să fie organizate adunări comune ale studenţilor şi muncitorilor din oraş la care să ia cuvântul reprezentanţii celor două tabere în conflict. „Prietenia popoarelor" trebuia să triumfe.

Proteste şi conflicte în toată Uniunea

Puţin se vorbeşte şi se ştie despre violenţele din perioada post-stalinistă din Uniunea Sovietică. Doar cei care au trăit acele evenimente nemijlocit îşi mai aduc aminte. Or, pe lângă represiunile împotriva indezirabililor şi disidenţilor de după moartea lui Stalin, au existat numeroase demonstraţii paşnice ale populaţiei deznădăjduite împotriva autorităţilor comuniste, soldate cu mulţi răniţi şi morţi.

Puterea sovietică n-a pregetat să folosească forţa armată împotriva clasei muncitoare, deşi se pretindea a exprima interesele acesteia. O informaţie despre proteste paşnice şi reacţia puterii sovietice în anii 1950-1980, ţinută anterior în mare taină, a fost solicitată în 1988 de către Mihail Gorbaciov preşedintelui KGB de atunci, Victor Cebrikov.

Acesta a prezentat un raport despre revoltele populare, potrivit căruia în ultimii opt ani ai guvernării lui Hruşciov, 1957-1964, s-au înregistrat 11 proteste cu participarea a peste 300.

REVOLTE ÎNĂBUŞITE

În epoca lui Brejnev, adică timp de 17 ani (1964-1982) au fost semnalate numai 9 revolte populare. Este de remarcat şi faptul că apogeul protestelor în masă pe timpul lui Brejnev coincide cu anii 1966-1968, iar între 1969 şi 1977 - în plină epocă a stagnării - nu a avut loc niciunul.

O altă diferenţă dintre cei doi lideri sovietici, Hruşciov şi Brejnev, se observă la nivelul folosirii forţei armate pentru înăbuşirea acestor revolte. De exemplu, în 8 dintre cele 11 manifestaţii înregistrate pe timpul lui Hruşciov, puterea a utilizat armele de foc împotriva protestatarilor.

Pe timpul lui Brejnev, numai în 3 din 9 cazuri - toate din 1967 - autorităţile au îndrăznit să folosească armele împotriva participanţilor la revoltele în masă.