INTERVIU Stela Popescu, actriţă: „Am plecat din Basarabia cu două linguri şi o faţă de pernă“

Stela Popescu, o poveste de succes începută într-un sat din Basarabia şi continuată pe scenele bucureştene

În bucătăria Stelei Popescu sunt aşezate simetric, pe rafturile ce fac înconjurul încăperii, zeci de căni, cănuţe şi farfurioare în aceleaşi culori, cu acelaşi model. Lumea îi zice că „e prea mult", că e prea încărcată casa, dar pe ea nu o deranjează din cale afară. Poate că sunt toate la fel, dar nu poate arunca nimic.

Când stă aici, singură într-o casă mare şi cochetă, îi place să privească în jur, la zecile de poze, cadouri şi amintiri de la admiratori. Telefonul îi sună continuu, spectacole sunt de „nu le poate duce", după cum recunoaşte şi ea, dar cât timp stă aici, în casa asta, e pur şi simplu singură printre amintiri. Stela Popescu nu s-a machiat astăzi. Zice că n-a mai avut timp şi nici chef foarte mare, după ce s-a întors în miez de noapte de la un spectacol din Ploieşti. „Ce spectacol, ce spectacol!", exclamă actriţa, într-o notă teatrală demnă de un film american vechi. Ne uităm la ea şi parcă nu ştim cum să începem. Ce s-o întrebi mai întâi? Ne scuteşte de efort, povestindu-ne câteva minute bune despre frigiderul stricat ieri. Un dezastru, s-a chinuit să care altul, nou, şi acum caută disperată un reparator, să poată salva obiectul stricat măcar pentru fiica sa. Râdem cu poftă, râde şi ea, după care facem prezentările oficiale. Noi o să-i zicem „doamna Popescu", că aşa se cade. Ea o să ne spună „copii". Că aşa-i frumos. Şi încearcă un test: „Ia să vedem, copii, de unde şi cum să începem povestea?".

„Adevărul": Cel din poză, de lângă dumneavoastră, este tatăl, nu?
Stela Popescu: Da, e tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească!

Ştim că l-aţi pierdut temporar, în copilărie, „confiscat" de către sovietici. Câţi ani aveaţi când s-a întâmplat?

Aveam cinci ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbeşti ruseşte. Dar basarabenii nu vorbeau ruseşte, dragii mei. Poate undeva jos, la Balta Albă, unde erau lipoveni, poate undeva spre Cernăuţi, unde erau influenţaţi de ucraineni. Dar la noi, în regiunea Chişinău, Orhei, nu ştiam ruseşte o vorbă. Într-o noapte, dacă aveai treabă undeva, poliţie, primărie, trebuia să înveţi ruseşte. După câţiva ani, toată lumea vorbea ruseşte, n-avea încotro. Mama mea, care era învăţătoare, memora noaptea lecţia în ruseşte şi a doua zi o preda copiilor.

Vă scria, aţi mai ţinut cumva legătura cu tatăl în perioada detenţiei?
Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şant. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă, deşi se omorau între ei. Îmi povestea tata că, până şi-au construit barăci, făceau seara un foc mare şi se adunau în jurul lui. Unul mai băga cuţitul în altu' ca să se apropie de foc, altu' îngheţa la marginea cercului... Erau nişte lucruri inumane. Şi el a rezistat.

Când a fost eliberat?
În 1958. S-a dus în satul de unde era mama lui. Aici a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Eu cu mama eram deja în România şi pe atunci nici nu aveai voie să te duci în vizită acolo, decât prin excursii. Plus că nu era deloc avantajos să recunoşti că eşti basarabean. Dar până la urmă am reuşit. Am luat o excursie ONT, Chişinău-Kiev-Moscova şi înapoi. Apucai să stai trei zile la Chişinău şi a fost suficient să-l revăd.

Stela împreună cu tatăl ei natural

Şi de atunci v-aţi întâlnit ocazional.
Da, până în 1977, când l-am adus în România. Legea cerea ca el să fie pensionat pentru a pleca din Basarabia. Asta s-a întâmplat în 1975, iar timp de doi ani am făcut cereri de reîntregire a familiei către Marea Adunare Naţională, eu la Bucureşti, el la Moscova. A trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, pentru că nu l-au îngrijit bine la spital.

Suntem curioşi cum poate explica o mamă fetei de 5 ani ce s-a întâmplat cu tata.
Mama nu mi-a explicat nimic. Am înţeles perfect. Mama era o femeie foarte puternică, ea nu plângea niciodată. Când plângea, râdea de fapt. N-ai văzut aşa ceva. Pentru că era puternică şi nu voia să plângă. Nici n-a încercat să-mi inducă ideea asta dramatică, „Vai, ce nenorocire, nu-l mai avem pe tata", ci „Gata, facem, dregem!". Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. Asta era situaţia, nu aveai încotro. Trebuia să mergi mai departe.

Mama dumneavoastră era o persoană aspră sau mai degrabă una riguroasă?
Riguroasă, da. Ăsta e cuvântul. M-a crescut mai... rezervată. Nu exista să mă pupe, să se pisicească pe lângă mine. Îi era teamă să nu mi-o iau în cap. În schimb, era obsedată de educaţia mea. Vă spun o întâmplare. Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă... „Ti duci la grădiniţî". 6 ani aveam. Eu, „nu, că-i zăpadă". M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. „S-învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!". Şi îmi aduc aminte că în ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui. Mi-a desenat învăţătoarea un pui pe carton. Am spart un ou, am pus albuş pe hârtie, pe post de lipici, am adăugat nişte mălai şi a ieşit un puişor splendid. I-am adăugat un ochi albastru şi ciocul roşu. Deci ziua aia
n-am să o uit niciodată. Mama avea un fel de asprime, dacă vrei, dar în favoarea copilului. Am adorat-o pe
mama.

„Când mama a simţit că vom fi trimişi înapoi, a făcut o căsătorie de convenţie"

Plecarea în România a fost premeditată sau, pur şi simplu, ajunsă la capătul răbdării, mama dumnevoastră a decis să fugiţi din Basarabia?
Nu, nu, n-a fost chiar pe fugă. Am decis să fugim în România pentru că era un moment bun. N-am venit la întâmplare. Antonescu dăduse un decret naţional prin care cei din Basarabia care doreau să vină în ţară primeau casă şi un loc de muncă. A însemnat enorm. M-am urcat cu mama într-un vagon, cu un geamantan şi o sacoşă, şi am venit în România.

Stela Popescu a format celebrul duet cu Ştefan Bănică din 1971 până în 1979  Foto: ARHIVĂ PERSONALĂ

Un geamantan? Şi restul lucrurilor?
Le-am lăsat în urmă. Aveam două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era? '44, război... Să pleci cu un copil în braţe. Şi cu o lădiţă. Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie. Pentru că femeile nu erau învăţate să fie atât de luptătoare. Femeia era încă ocrotită de bărbat, era slabă, se spunea atunci. Aşa era aşezarea lumii.

Cum a fost primirea în România? Nu una fantastică, bănuiesc, date fiind vremurile...
Nu, nu fantastică (n.r. -râde). În România am ajuns mai întâi lângă Sibiu, într-un sat, Slimnic. Sigur că era un decret, dar nou-veniţii ar fi trebuit să ocupe o parte din camerele celor care aveau casă. Cui să-i convină aşa ceva? Cam la o lună de la venirea noastră, săsoaica la care stăteam a tăiat porcul. Şi mama i-a zis: „Vinde-mi şi mie vreo două kilograme de carne". Şi i-a răspuns: „N-am carne de vânzare. De ce n-ai stat la tine acasă? Nu te-am rugat eu să vii aici". Mama i-a spus: „Să nu dea Dumnezeu să afli de ce am plecat de acasă". Măi, copii, şi n-a trecut o lună şi jumătate şi au venit ruşii. Şi au luat toţi tinerii din sat. Toţi. I-au adunat la şcoală, ca pe nişte recruţi, şi i-au dus direct în Donbas, la cărbuni. Săsoaica avea două fete superbe. I le-au luat pe amândouă. Cine plângea apoi pe umărul mamei? Doamne, a fost o tragedie îngrozitoare!

În acei ani, statul român planifica retrimiterea în Basarabia a tuturor celor fugiţi în timpul războiului.
Sigur că da. Când mama a simţit că vom fi trimişi înapoi, ceea ce însemna automat Siberia, a făcut o căsătorie de convenţie. Un bărbat foarte cumsecade, care lucra la CFR. Şi mai important, mă acceptase pe mine. Aşa am scăpat de trimiterea înapoi în Basarabia.

Aşa aţi ajuns la Bucureşti?
Da, şi am stat aici vreo doi ani. Asta la prima debarcare. Începuse foametea, aşa că ai mei au decis să plece la Braşov. Ardealul o ducea mult mai bine, iar domnul, tatăl meu vitreg, avea rude la Făgăraş. Şi să vedeţi... Mama, care era învăţătoare, da?, a construit o casă. Şi a închiriat lângă un pământ de 400 de metri pătraţi. Îl săpa singură şi avea, în fiecare an, castraveţi, roşii, porumb, că-i plăcea porumbul fiert, cartofi... Creştea raţe, creştea porc. Se odihnea 20 de minute, după ce se întorcea de la şcoală, şi apoi se apuca de muncă, în curte. Să înţelegem că aţi trecut mult mai uşor decât alţii prin perioada de foamete. O, da, categoric! Păi, copii, mama a învăţat până şi să taie porcul. La noi în Basarabia nu exista aşa ceva. Făcea cârnaţi, punea carnea în untură. Nu a existat o zi să nu am de mâncare. Cum prindea o pâine, o usca. Şi aveam o ladă mare pe care o umplea cu pesmet. Nu ne-a lipsit pâinea niciodată. Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nicio mâncare n-are gust fără o bucăţică de pâine.

Trei ani cu capul ras şi în bătaia soarelui

Haideţi să deschidem subiectul „teatru". Cum a fost primul contact cu Facultatea de Teatru?
Am făcut toată şcoala la Braşov şi liceul tot acolo, după care, în 1954, m-am întors la Bucureşti, pentru facultate. Mai exact am dat la Facultatea de Teatru şi am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi. Aşa a fost firea mea, până pe la 20 de ani.

Nu s-ar zice, privind fotografiile dumneavoastră din tinereţe...
Ei da, asta-i bună! Mama m-a ţinut până la vreo 12 ani rasă în cap. Şi asta pentru că la 5 ani, când eram în Basarabia, m-a muşcat de creştet un păianjen otrăvitor. Şi în două zile am avut în creştet asta (n.r. - apucă un castronel de pe masă). Aşa un buboi. Au vrut să scoată puroiul de acolo. Mama era disperată, că o să rămân tâmpită. Am ajuns la spital în timpul războiului. N-aveau tifoane sterilizate, n-aveau nimic, era jale acolo. Şi fierbeau tifoanele de la răniţi şi le foloseau pe ceilalţi. Probabil din cauza asta mi s-a umplut capul de bube. Pe atunci, soarele era socotit marele vindecător al omenirii. Pe urmă s-a aflat că nu-i chiar aşa (n.r. -râde). Iar mama m-a ras în cap, timp de trei ani, de când dădea vara, pe la 1 mai, şi mă ţinea aşa până îmi creştea părul în anul următor.

Şi o lăsaţi să-şi facă de cap?
Îţi dai seama cum mă simţeam la sat, când toate săsoaicele apăreau duminica având toate cozile alea blonde, cu funde, cu mărţişoare în piept, veneau băieţii să le stropească, cum e tradiţia în Ardeal... Şi eu rasă-n cap! Dar nici aşa nu m-am supărat pe mama. Greu mă lăsam rasă. Mă lua, mă baga între picioare şi rrrrrr, aşa mă tundea.

O actriţă în mediul natural: pe scenă

În tinereţe, 400 de spectacole pe an
Numele: Stela Popescu.
Data şi locul naşterii: 21 decembrie 1935, satul Slobozia Hodorogea, Basarabia.
Starea civilă: Măritată cu Mihai Maximilian, decedat în 1998.
Studiile şi cariera: A absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1960.
La sfârşitul facultăţii a fost repartizată la Teatrul din Braşov, unde avea să susţină 400 de spectacole pe an.
Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase".
În 1969 se angajează la Teatrul de Comedie, continuând şi colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci, Radioteleviziunea) din 1963 până în prezent.
La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul „Constantin Tănase".
Pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase" şi pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu joacă în piese precum „Omul care a văzut moartea", „Mama Boema", „Boema, slăbiciunea mea" şi altele.
Între 1971 şi 1979 face un cuplu antologic, pe scenă şi la televiziune, cu Ştefan Bănică. Din 1979, Ştefan Bănică este înlocuit de Alexandru Arşinel.
A jucat în peste 25 de filme, precum „Nea Mărin miliardar" (1979), „Pe malul stâng al Dunării albastre" (1983) sau „În fiecare zi mi-e dor de tine" (1988).
Locuieşte în: Bucureşti