„Da dă-mi ca pentru matale...". Prietenul meu şi vânzătoarea de roşii şi-au făcut reciproc din ochi. Rugămintea a avut efect - nevasta a ales legumele mai arătoase şi chiar le-a şters oleacă de şorţul decolorat înainte de-a le pune pe cântar.

„Vezi? - m-a ghiontit un pic mai târziu prietenul meu, - nu s-a schimbat mare lucru în timpul de când nu sunt aici!". El, venit acum în ospeţie, locuieşte în străinătate de vreo 15 ani şi nici nu-şi poate imagina să-l fi rugat cu subînţelesuri pe vreun negustor din noua sa patrie să-i dea ceva „ca pentru matale". Pentru că acolo cel care-ţi vinde un produs deseori nici nu-şi prea poate permite să-şi cumpere ceva la fel de bun. Nu că să-ţi mai strecoare ceva bâhlit...

„Îmi iubesc moldovenii mei, dar nu am pic de încredere în ei... În schimb, chiar dacă nu sufăr de prea multă dragoste pentru americani, am încredere aproape totală în ei...". Ascultam constatarea cam sentenţioasă a prietenului meu şi mă gândeam cât de enervanţi pot fi uneori ai tăi care te judecă dintr-o parte.
În acelaşi timp, însă, te întrebi: de ce tot ajungem să trăim din dezamăgire în dezamăgire şi din eşec în eşec? Cum se face că, în speranţa la mai bine, te îmbeţi cu entuziasm şi încredere votându-i pe liderii politici?

Iar apoi ajungi să-l tragi de bumb şi să-l rogi pe unul sau pe altul: „da dă-mi şi mie oleacă de ţară, ca pentru matale..."? Ce ne scapă? De ce posibilitatea de a pleca liber din ţară nu este văzută doar ca una dintre libertăţi, ci ca împlinire a unei dorinţe disperate? Şi de ce în fiecare dintre noi mai există pornirea de a vinde cuiva gogoşi proşti, de pildă, dacă muşteriul uită să-ţi spună că ştie el bine că vei face aşa ceva?

Eşecurile noastre toate sunt doar pedeapsa pentru faptul de a fi ales nişte lideri proşti, incapabili sau deştepţi şi rău intenţionaţi? Sau şi pentru faptul că rămânem, ca membri ai societăţii, nişte indivizi în care nu poţi avea încredere şi care nu au, fiecare dintre ei, responsabilitate individuală nestrămutată?

Practic, nu am întâlnit om care să nu spună că doreşte să trăiască cinstit, pe curat, conform unor reguli clare şi general acceptate, fără să fie nevoit să recurgă la fel de fel de soluţii vomitive pentru a-şi putea rezolva o problemă sau alta ori pentru a-şi asigura o viaţă cât de cât decentă...

Dar nu poate avea succes o ţară în care un primar general îţi mătură ograda, iar tu îl priveşti de la balcon doar ca suporter înfocat al lui... Şi nu va avea atâta timp cât cetăţeanul nu-şi permite să scuipe pe laminatul propriului tău apartament, dar consideră normal să facă acest lucru pe asfaltul străzii.

Un mare regizor rus îl cita recent pe A.P. Cehov, care spunea acum vreo sută de ani: „Când în closet e putoare şi nu mai poţi trăi de-atâta jaf şi tâlhărie sunt vinovaţi toţi şi, prin urmare, nimeni". Aşa că, dacă tot se doreşte modernizarea societăţii moldoveneşti şi responsabilizarea cetăţeanului de aici, poate ar trebui să începem şi de la schimbarea atitudinii faţă de umblătoare...

Iar succesul va veni neapărat. Pentru că Sir Winston Churchill parcă îi avea în vedere pe moldoveni când spunea că „succesul este abilitatea de a trece de la un eşec la altul fără să-ţi pierzi entuziasmul".