Documentele din Arhiva fostului Partid Comunist al Moldovei confirmă că a existat o rezistenţă a ţăranilor integraţi în gospodăriile agricole colectivizate. Unul din scopurile doctrinei comuniste era eliminarea proprietăţii private şi a iniţiativei particulare.

Proprietatea privată era considerată sursa tuturor relelor sociale, a avariţiei, egoismului, invidiei etc. Întrucât ţăranii erau, în comparaţie cu proletariatul, ataşaţi proprietăţii private, pământului în special, s-a promovat insistent ideea colectivizării gospodăriilor agricole.

Lupta declarată împotriva aşa-numiţilor „culaci", a ţăranilor înstăriţi, nu era altceva decât una împotriva ţăranilor, ca reprezentanţi ai unei clase sociale.

Dacă iniţial definiţia termenului de „culac" avea la bază criterii economice, ea s-a transformat în scurt timp în una eminamente politică. Toate persoanele incomode sau recalcitrante din mediul rural erau etichetate drept „culaci", adică duşmani de clasă, şi trataţi drept criminali.

În realitate, prin eliminarea gospodăriilor ţărăneşti individuale, regimul comunist şi-a semnat sie însuşi verdictul. Odată cu formarea colhozurilor a dispărut stimulentul de a munci şi de aici a apărut o criză endemică de produse alimentare, care a dinamitat ideologia şi regimul sovietic.

IMPACTUL DEPORTĂRII DIN 1949

„De ce ne vorbiţi de comunism, de bunăstare şi armonie totală, în timp ce nu avem ce mânca", spuneau ţăranii. Pe lângă ineficienţă economică, procesul de colectivizare a provocat şi atomizarea societăţii, cetăţeanul de rând devenind neputincios în faţa statului care era unicul angajator în câmpul muncii.

Odată cu pierderea proprietăţii asupra pământului, ţăranul a devenit un sclav al statului.

Ţăranii din Basarabia au rezistat prin toate mijloacele posibile împotriva colectivizării, inclusiv cu arma în mână. După foametea din 1946-1947, care a secerat cel puţin 150.000 de persoane, şi deportarea la 6-7 iulie 1949 a circa 35.000 de persoane, ţăranii au decis să intre în colhoz.

De frica repetării unei strămutări forţate în Siberia, agricultorii individuali au decis să se supună noului regim şi să renunţe la pământ. Numai în perioada iulie-noiembrie 1949 cota gospodăriilor individuale colectivizate a crescut de la 32 la 80 la sută.

Deportările din Ţările Baltice, unde rezistenţa împotriva regimului de ocupaţie sovietic a fost mai puternică, au avut efecte comparabile cu situaţia din RSSM. În ultimă instanţă, îndârjirea ţăranilor în faţa colectivizării se explică prin premoniţia ce ar însemna să rămâi la cheremul directorului de colhoz, devenit un fel de feudal local.

NEO-ŞERBIA ÎN STRAIE COMUNISTE

Noii intraţi în gospodăria colectivă au avut un şoc dublu: mai întâi din cauza naţionalizării, adică confiscării averii personale, inclusiv animale, dar adeseori şi păsări din curte, precum şi a normelor obligatorii de muncă pe care trebuiau să le presteze pe ogorul comun.

Aceste norme erau calculate în zile de muncă, în terminologia epocii numite „trudozile".
Respectiv, fiecare ţăran era obligat să facă un anumit volum de lucru, în caz contrar era pasibil de a fi pedepsit, exact ca în Evul Mediu.

Acest sistem a fost introdus în URSS în 1930 şi abolit abia în 1966. Numărul de „trudozile" obligatorii era de 150, pentru maturi, şi de 50, pentru copii între 12 şi 16 ani.

Condiţiile de muncă erau inumane, de multe ori oamenii trăgeau la plug în locul animalelor de tracţiune. Ziua de muncă era plătită mizer, de regulă cu câte un kilogram de cereale pe zi, şi asta era unica formă de remunerare a muncii ţăranului.

Muncitorul de la oraş primea salariu, iar ţăranul obţinea doar produse calculate în funcţie de numărul de „trudozile".

Dintr-un raport depistat recent în arhiva fostului CC al PCM, din 13 februarie 1950, aflăm că, după date incomplete, în anul 1949, din totalul ţăranilor apţi de muncă, aproape o treime nu şi-a onorat minimul de „trudozile". Adică, din 943 de mii de oameni, 221 de mii au îndeplinit mai puţin decât norma stabilită.

REZISTENŢA FAŢĂ DE REGIM

Dintre aceştia, 88 de mii de ţărani n-au ieşit la muncă în colhoz atâta timp le cerea regimul comunist în timpul lucrărilor agricole din toamna anului 1949. Pentru asta 3.315 ţărani au fost condamnaţi penal, iar altor 7.215 persoane li s-au aplicat pedepse disciplinare.

Optica autorităţilor locale este diferită de cea structurilor ierarhic superioare, cele din urmă fiind mai insistente în aplicarea unor acţiuni punitive împotriva ţăranilor recalcitranţi. În acelaşi timp, administraţia colhozurilor era preocupată de menţinerea ţăranilor în colhoz.

Condamnarea masivă a acestora ar fi însemnat ostracizarea lor din comună şi, respectiv, reducerea capacităţii de producere a colhozului, compromiterea planurilor asumate în faţa partidului de sporire a recoltei şi a cotelor obligatorii la stat.

În ansamblu, aceste detalii ne arată că deportarea din 6-7 iulie 1949 nu a determinat resemnarea totală a ţăranilor cu regimul comunist. Refuzul de a presta norma stabilită de „trudozile" poate fi considerată o formă de rezistenţă faţă de regim.

„Disciplina de muncă" pe ambele maluri ale Nistrului

În colhozul Ceapaiev, din raionul Cahul, din cei 352 de colhoznici apţi de muncă nu au prestat numărul minim stabilit de „trudozile" nu mai puţin de 68 persoane. În colhozul ce purta numele lui Kotovski, din raionul Camenca, în primul sezon al lucrărilor agricole al anului 1949 nu şi-au îndeplinit normele de lucru pentru colhoz 247 de persoane, în al doilea sezon - 206 persoane, iar în al treilea - 331. Din totalul celor 784 persoane, 28 au fost trase la răspundere, fapt criticat de organele raionale şi centrale ale regimului comunist.

Datele din raionul Camenca ne mai sugerează că deosebirea dintre ţăranii colectivizaţi în anii 1930 în RASSM şi cei din partea basarabeană, goniţi masiv în colhoz în anul 1949, nu era atât de mare precum se consideră de obicei, chiar dacă primii au trecut prin deportările anilor 1931-1933, două perioade de foamete (1932-1933, 1946-1947) şi Marea Teroare (1937-1938).