Cristi Puiu: „Mi-ar plăcea să fac un film la Chișinău“
0
Venit pentru prima dată în Moldova, renumitul regizor Cristi Puiu ne-a mărturisit că a fost impresionat de influența rusă de la noi și ușurința oamenilor de a trece de la o limbă la alta în conversație. Autorul peliculei „Moartea domnului Lăzărescu", premiată la Cannes, şi-ar dori să toarne un film în „lumea asta".
Adevărul: Ce mai faceţi, domnule Puiu? Ce vă aduce la Chişinău?
Cristi Puiu: Aştept rezultatele pentru un nou proiect pentru care trebuie să primesc bani. Şi dacă primesc o parte din bani, atunci voi începe să caut restul din sumă pentru filmul pe care-mi doresc să-l fac în următoarea perioadă. În rest, predau Arta Teatrală şi Cinematografică la Bucureşti, am un atelier de regie de film şi cam atât. Ne agităm, traversăm criza. La Chişinău am ajuns cu ocazia lansării pe ecrane a filmelor „Marfa şi banii" şi „Moartea domnului Lăzărescu". N-am fost niciodată în Republica Moldova, iar acesta a fost un prilej. De regulă, nu-mi place să plec de-acasă.
Şi cum vi s-a părut oraşul, din ce aţi apucat să vedeţi?
De îndată ce ajungi aici, te simţi ca acasă. În plus, şi limba e aceeaşi, şi oamenii sunt drăguţi. Totuşi, n-am prins să înţeleg mare lucru, pentru că am ajuns aseară (miercuri -n.r.) şi era deja întuneric. Am fost într-un restaurant unde am mâncat bine, ceva tradiţional moldovenesc. Vinul, la fel, a fost bun. Azi dimineaţă am văzut un pic din centrul Capitalei. Am observat însă că se simte influenţa rusă. Şi influenţa asta nu e neapărat rea. Ştiţi cum se întâmplă - apar probleme atunci când ne sunt impuse lucruri. Fiecare comunitate preia influenţele, se comportă, de cele mai multe ori, precum buretele. Chişinăul se aseamănă cu Belgradul, Sofia şi Bucureştiul, mi se pare că au multe în comun.
Filmul „Marfa şi banii“, după cum consideră unii critici, este o producţie care a inaugurat un nou val românesc în cinematografie. Despre ce este vorba?
Este vorba despre un val administrativ, ca să zic aşa. În ceea ce-i priveşte pe critici, pentru ca ei să-şi organizeze ideile şi materialele, au ales în mod inconştient să numească acest grup de regizori şi filmele din ultimii ani ca un presupus nou val, să le pună sub aceeaşi pălărie. Asta au făcut criticii dintotdeauna, au catalogat. Şi-atunci e mai simplu, în loc să vorbeşti despre fiecare regizor în parte, operezi cu diferiţi termeni.
Dumneavoastră cum reacţionaţi la critică?
Eu citesc critică, în primul rând. Am o problemă serioasă cu tendinţa unor critici de a reduce filmul la o poveste. Cinematografia e cinematografie, cinematografia nu e literatură. Problema este că foarte puţini critici sunt instruiţi în materie de cinema, pentru că nu este suficient să vezi filme pentru a fi critic de cinema. Eu, de exemplu, sunt un gurmand, îmi place să mănânc mult şi să mănânc bine, dar asta nu face din mine un critic culinar. Şi dacă ne place să mâncăm, asta nu înseamnă că ştim şi să gătim. Cred că existau prea multe locuri vacante în România după anii 90 la posturile de critici. Foarte mulţi dintre ei au venit dinspre literatură, fiind specialişti în filologie. Şi-atunci, ei au uitat că au în faţă un obiect diferit de ceea ce este romanul sau poezia.
E greu să faci cinematografie în România?
Este foarte greu, mai ales acum când e plină criză şi sunt foarte puţini bani pentru cinema. Celălalt aspect este inerţia regizorilor din generaţia lui Sergiu Nicolaescu şi mai jos, care îşi doresc în mod legitim să facă filme în continuare. Apare şi problema că nu există criterii de departajare a proiectelor de film, când singurele criterii ajung să fie prietenia şi interesele de gaşcă. Lucrurile astea au început să se schimbe încet, când noi, cei ai aşa-zisului nou val, am făcut scandal şi bătrânii din cinematografie au realizat că există o nouă generaţie de regizori, care au ajuns să pună cinematografia română pe harta producţiei mondiale.
Citește și:
Nicolae Botgros, conducătorul orchestrei Lăutarii: „Concurez mereu cu mine însumi“
V-aţi gândit vreodată să-ncercaţi să vă afirmaţi în afară?
Eu am făcut şcoală în Elveţia, am stat patru ani la Geneva şi m-am întors în România să fac filme în limba română, limbă în care trăiesc, limbă în care gândesc şi limbă în care îmi construiesc filmele. Mi-am dorit dintotdeauna să fac filme în română, nu aş putea să fac cinematografie într-o altă limbă.
Ce nu vă place la meseria pe care v-aţi ales-o?
Nu-mi place că trebuie să am nevoie de banii altora. Nu-mi place că trebuie să am nevoie de banii statului, de banii altor state. În Europa, spre deosebire de România, filmele sunt finanţate din fel de fel de surse, există tot felul de structuri, fonduri care susţin arta.
De unde sunt inspirate filmele lui Cristi Puiu?
Cinematografia este un instrument antropologic, o tehnică de investigare şi de cercetare a realului. Cum camera de filmat are două lentile - una într-un capăt şi cealaltă în alt capăt, una orientată către lume şi cealaltă orientată spre propriul creier al operatorului - la fel şi eu îmi propun să cercetez lumea din exteriorul capului meu şi lumea din interiorul propriului meu cap. Şi-atunci inspiraţia vine ba de-acolo, ba de-acolo.
Până la urmă, a murit sau nu domnul Lăzărescu?
Mda, cred c-a murit. Limba română e o limbă cu multe capcane. Moartea este evenimentul, dar este şi procesul. Dacă moartea domnului Lăzărescu este procesul de murire a individului, la fel cum noi toţi suntem într-un lung proces de murire, murim progresiv. Moartea în cinema de multe ori se transformă în pornografie. Este singurul eveniment singular cu care omul se întâlneşte pe durata vieţii lui. Şi-atunci mulţi autori, fie că e vorba de regizori, scriitori sau poeţi, încearcă să prindă momentul acesta unic, plin de mister, redându-l prin scene triviale chiar. În cazul domnului Lăzărescu, eu am ales să mă opresc, să nu pun un punct.
Dacă ar fi să faceţi un film moldovenesc, ce v-ar inspira de-aici?
Azi noapte, în localul în care am stat, m-am distrat foarte mult. În jur se vorbea şi ruseşte, şi româneşte şi mi s-a părut atât de interesant cum s-au păstrat aici, la Chişinău, mărcile epocii comuniste, mult mai mult decât la Bucureşti sau în alte oraşe din România. E stranie împletirea limbii ruse şi române pe acelaşi teritoriu şi oamenii nu au nicio problemă să treacă de la o limbă la alta într-o conversaţie. Şi analizând acestea, mă gândeam ce film ar fi posibil de realizat. Mi-ar plăcea chiar să pot face un film în lumea asta.
Ce pasiuni aveţi în afară de cinematografie şi pictură?
Gătesc. Când am timp, gătesc. Ştiu să fac orice, dar nu am memoria unei gospodine, apelez de fiecare dată la cartea de bucate. Gătesc din curiozitate, ca să descoper o nouă reţetă de bucate, de aceea aproape niciodată nu mă repet. Doar de Paşti gătesc întotdeauna miel cu rozmarin, pentru că îmi place foarte mult şi nu pot renunţa la acest fel de mâncare. De pictat, nu am mai pictat de foarte multă vreme. Vreau să-mi fac un atelier şi să mă întorc la pictură.
Profil
Profesie: regizor și scenarist român;
Vârstă: 44 de ani;
Studii: Școala Superioară de Arte Vizuale de la Geneva.
A debutat ca regizor în 2001 cu filmul „Marfa și banii", care a obţinut mai multe premii internaţionale. A urmat scurt-metrajul „Un cartuș de Kent și un pachet de cafea", în 2004. Al doilea lung-metraj, „Moartea domnului Lăzărescu" (2005), face parte dintr-un proiect de șase povestiri scrise de Cristi Puiu în 2003. Filmul a obţinut numeroase premii internaţionale, printre care un trofeu la Cannes.
Se încarcă comentariile...
