Ce era cu noi dacă URSS ar fi supravieţuit?

Igor Cașu este istoric şi editorialist Adevărul Moldova

La ultimul recensământ din 2004, în Ungaria au fost înregistraţi circa 8.000 de români. Dintre aceştia foarte puţini cunosc limba română în mod fluent şi o folosesc la nivel cotidian, în comunitate sau în familie.

Am avut posibilitatea să vizitez şi să comunic recent cu românii din Szeged, graţie unui proiect comun a Facultăţii de Istorie şi Filozofie a USM, Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara şi Catedrei de Limbă Română a Universităţii din Szeged.

Ascultând drama naţională a acestora, aveam senzaţia uneori că vorbesc de românii basarabeni sub regimul sovietic. Deosebirea majoră este însă că Ungaria e un stat naţional democratic şi soarta minorităţii româneşti nu este distinctă de cea a altor minorităţi puţin numeroase din alte ţări europene. Membrii acestora sunt în dilemă: să-şi păstreze identitatea naţională originară, românească în acest caz, sau să se integreze în mediul lingvistic, sociocultural şi politic a majorităţii.

Puţini români din Ungaria au reuşit să rămână fideli identităţii etnoculturale şi lingvistice şi să acceadă într-o profesiune liberală, aşa cum mi-a mărturisit Gheorghe Petruşan, decenii la rând şef al Catedrei de limbă română de la Szeged. În oraşe, pierderea limbii materne este anticipată de asimilarea în mediul lingvistic maghiar. În zona rurală, cu o majoritate românească, există mai multe şanse de a-ţi perpetua identitatea, dar e nevoie şi de ajutorul României în ceea ce priveşte trimiterea de profesori de limbă şi istorie românească. Bucureştii nu ar trebui să refuze aceste revendicări, aşa cum a făcut adeseori până acum. Când minoritatea de ceangăi din România, de exemplu, cere Guvernului de la Budapesta trimiterea unor învăţători de limbă maghiară, problema se rezolvă rapid, în doar câteva săptămâni, ne-au declarat liderii comunităţii româneşti din Szeged.

În Basarabia în perioada sovietică, tendinţa de asimilare a etnicilor români era una îngrijorătoare, în ciuda faptului că potrivit constituţiei, RSSM era un stat „naţional al poporului moldovenesc". Fraza era una formală, întrucât URSS funcţiona mai degrabă ca un imperiu al ruşilor, decât ca o federaţie de republici naţionale, aşa cum pretindea punctul de vedere oficial sovietic. Ruşii aveau dreptul la şcoală naţională în orice republică ar fi locuit, în timp ce celelalte naţionalităţi, indiferent de ponderea lor, ucraineni sau moldoveni, letoni sau georgieni, nu aveau dreptul la educaţie în limba lor naţională decât pe teritoriul republicii lor. În anii 1960, atunci când liderii comunităţii ucrainene din Kazahstan - care se ridica la peste un milion de persoane - au cerut Moscovei deschiderea de şcoli în limba ucraineană, răspunsul a fost unul negativ. Mai mult, iniţiatorii au plătit cu ani grei de puşcărie.

Revenind la moldoveni, cei care plecau în Rusia, Ucraina sau Kazahstan, 80-90 la sută nu mai vorbeau limba română la a doua generaţie. Nici evoluţia din RSSM nu era una foarte bună din perspectiva perpetuării identităţii româneşti. Deşi alcătuiau aproape 65% din populaţie, ponderea elevilor cu predare în limba română era de doar 50%, tendinţa accentuându-se în anii 1970-1980. Situaţia din instituţiile superioare de învăţământ din RSS Moldovenească era şi mai defavorabilă. Numai a treia parte din obiecte erau predate în limba română, restul - în rusă.

După 1989, graţie Mişcării de Eliberare Naţională şi declarării independenţei Republicii Moldova, aceste procese au fost întrerupte şi au devenit ireversibile. Majoritatea românească din Republica Moldova are posibilitatea de a-şi perpetua identitatea etnoculturală şi lingvistică. Supravieţuirea URSS ar fi însemnat marginalizarea progresivă a românilor şi, pe termen lung, dispariţia acestora.