August 1991: România se pregătea să găzduiască un guvern moldovean în exil

Puciul din august 1991 de la Moscova a grăbit desprinderea Republicii Moldova de URSS, după ce la 17 martie Chişinăul refuzase să participe la referendumul privind semnarea unui nou tratat unional. Adrian Năstase, ministrul de Externe al României în perioada puciului de la Moscova, confirmă că autoritâţile din dreapta Prutului discutau în acele zile fierbinţi de august posibilitatea de a găzdui la Bucureşti un guvern moldovean în

La Chişinău, poziţia oficială faţă de puci a fost exprimată de către vicepreşedintele Parlamentului, Ion Hadârcă, în după amiaza zilei de 19 august 1991, declaraţia fiind transmisă concomitent de către radioul şi televiziunea naţională. Drept urmare, în seara zilei de 19 august 1991, societatea civilă s-a mobilizat pentru a lua sub control principalele centre strategice din Capitală, precum Poşta, Televiziunea, Radioul, sediile Guvernului şi Parlamentului.

Printre urmările imediate ale eşecului puciului de la Moscova au fost interzicerea Partidului Comunist al Moldovei (23 august 1991) şi declararea Idependenţei Republciii Moldova faţă de URSS (27 august 1991).Anunţul despre înlăturarea lui Gorbaciov şi instaurarea unui guvern al Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională, condus de Ghenadi Ianaev, a avut un impact imediat în Republica Moldova (noua denumire a RSSM, adoptată în 23 mai 1991).

REACŢIA CHIŞINĂULUI: VIZITĂ DISCRETĂ ÎN ROMÂNIA

Deja pe 19 august, la ora 15.00, vicepreşedintele Legislativului, Ion Hadârcă, a citit la Televiziunea Naţională o declaraţie a Prezidiumului Parlamentului moldovean, prin care era condamnată ferm lovitura de stat de la Moscova. De teama unei intervenţii în forţă a armatei şi a trupelor speciale (trupe de desant se aflau dislocate permanent la Chişinău, pe strada Pamfilov, astăzi Vasile Lupu), clasa politică şi societatea civilă s-au mobilizat şi au luat sub control principalele instituţii ale statului.

Ceilalţi lideri importanţi de la Chişinău: Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, şi Alexandru Moşanu, preşedinte al Parlamentului, erau la odihnă peste hotare şi au revenit în seara de 19 august. În aceeaşi seară s-a decis efectuarea unei vizite discrete la Bucureşti, din delegaţia moldoveană făcând parte Snegur, Moşanu, Hadârcă şi Nicolae Ţâu, ministrul de Externe.

PRESIUNI DISCRETE
În dimineaţa următoare, 20 august, aceştia s-au întâlnit consecutiv cu Adrian Năstase, ministrul român de Externe, Petru Roman, prim-ministrul României, iar apoi au avut o întrevedere de trei ore cu preşedintele Ion Iliescu. S-a discutat în special ideea creării unui guvern moldovean în exil în eventualitatea unei răsturnări de situaţie la Chişinău.

Între timp, generalul Osipov, comandant al armatelor sovietice din sectorul de sud-vest, împreună cu coman
dantul militar al Chişinăului, Kolesov, au avut o întâlnire cu prim-ministrul moldovean Valeriu Muravschi. Reprezentanţii puciştilor de la Moscova aveau grijă să acţioneze oarecum în limitele legii şi i-au solicitat lui Muravschi anularea unei decizii a Parlamentului, potrivit căreia se interzicea ca trupele OMON (trupe speciale ale MAI sovietic) să patruleze în comun cu Poliţia locală.

La răspunsul lui Muravschi că el nu poate anula o decizie adoptată de Legislativ, Osipov şi Kolesov au ezitat să treacă la acţiuni ferme şi imediate. Populaţia s-a mobilizat neîntârziat în sprijinul conducerii republicii, luând sub control instituţiile-cheie din Capitală. Totodată, peste 7.000 cetăţeni au răspuns pozitiv şi la apelul de apărare a oraşului, în dimineaţa zilei de 21 august, când se presupunea că va avea loc o invazie militară asupra Chişinăului.

În decursul zilei de 21 august, când nu era clar cum va evolua situaţia de la Moscova Parlamentul Republicii Moldova s-a întrunit în şedinţă extraordinară şi a adoptat o declaraţie prin care erau condamnate acţiunile puciştilor şi se cerea readucerea lui Gorbaciov în funcţie. Ţările Baltice au condamnat de asemenea ferm şi hotărât lovitura de stat de la Moscova. Alte republici unionale au adoptat o atitudine de expectativă, cum a fost cazul republicilor din Asia Centrală.

Unele însă au susţinut sus şi tare conducerea pucistă, cum a fost cazul Belarusului şi a Azerbaidjanului. În Republica Moldova, organizaţia şovină „Edinstvo", intitulată front internaţionalist, a susţinut deschis şi entuziasmat acţiunile puciştilor, aşa cum au făcut-o şi autorităţile separatiste transnistrene de la Tiraspol şi cele găgăuze de la Comrat.

PARTIDUL COMUNIST, SCOS ÎN AFARA LEGII
Printre urmările imediate ale eşecului puciului de la Moscova, prin revenirea lui Gorbaciov şi victoria lui Boris Elţîn şi a opiniei publice democratice ruseşti, au fost scoaterea în afara legalităţii a Partidului Comunist al Moldovei şi, mai important, adoptarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova.

Întrucât Partidul Comunist al Moldovei a fost găsit complice la organizarea tentativei răsturnare a puterii legale în stat, existenţa acestuia a fost interzisă prin hotărârea din 23 august 1991 a Prezidiumului Parlamentului, condus de Alexandru Moşanu. Declaraţia de Independenţă a fost proclamată de către Parlament prin votul a 276 de deputaţi (74% din totalul de 371) în ziua de 27 august 1991, zi în care în centrul Chişinăului a fost convocată o Mare Adunare Naţională.

În aceeaşi zi, independenţa Republicii Moldova a fost recunoscută de către România. Rusia a recunoscut independenţa Moldovei abia pe 8 decembrie 1991, după ce a obţinut promisiunea lui Mircea Snegur de a semna tratatul de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI), structură interstatală menită a perpetua sub o formă voalată dominaţia Rusiei în spaţiul post-sovietic.

La rândul lor, Statele Unite ale Americii au recunoscut independenţa Republicii Moldova abia pe 26 decembrie 1991, după ce Washingtonul a primit asigurări ferme de ratificare de către Moldova a acordului de creare a CSI (aderare semnată de Snegur la Alma-Ata, în 21 decembrie 1991, dar ratificată de Parlament abia în 8 aprilie 1994). ;

Româna versus „moldoveneasca"
Deşi Constituţia (în vigoare din 1994), în articolul 13, face referire la „limba moldovenească" ca limbă de stat, aceasta va putea fi schimbată la un moment potrivit, când va exista o majoritate parlamentară favorabilă de 2/3 de deputaţi. Declaraţia de Independenţă însă, care spune clar că 28 iunie 1940 este zi a ocupaţiei sovietice şi că limba de stat este limba română, nu va putea fi schimbată niciodată (vă imaginaţi ca americanii să-şi rescrie Declaraţia de Independenţă?). Dovadă că în unele momente-cheie ale istoriei, elitele politice şi intelectuale din stânga Prutului au fost la înălţimea aşteptărilor în ceea ce priveşte chestiunile esenţiale pentru o comunitate naţională.

Adevăruri declarate

Dacă e să ne referim la Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, ea survine în contextul în care anterior, ca şi în cazul evenimentelor din anii 1917-1918, Ucraina îşi declară independenţa faţă de Rusia. Textul final al Declaraţiei de Independenţă, adoptat după o versiune a deputatului, istoricului şi poetului Valeriu Matei, are o serie de precizări privind destinul ce urmează a fi parcurs de Republica Moldova. Se face referire la dezbinarea Principatului Moldovei la 1774, 1812, este elogiată Unirea din 27 martie 1918 a Basarabiei cu România şi este condamnată ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940.

Cu alte cuvinte, deşi nu face referire expresă la eventualitatea reunirii cu România, declaraţia Parlamentului de la Chişinău lasă problema deschisă în ceea ce ţine de apropierea celor două maluri ale Prutului. Prin comparaţie cu alte texte fundamentale ale mişcării de eliberare naţională a basarabenilor din anii 1989-1991, cel din 27 august 1991 face referire clară la limba română şi identitatea românească a moldovenilor din stânga Prutului.