EDITORIAL De ce ei can şi noi can't
0
Am un vis. My american dream, cum s-ar zice. Aş vrea să îmbătrânesc peste Ocean, undeva prin California. Sau mai la nord, bunăoară, în statul Michigan, pe malul unuia dintre Marile Lacuri, într-o localitate liniştită cu un nume ciudat, Kalamazoo.
Un orăşel ca multe altele în SUA - cu şosele perfecte, case îngrijite aliniate ca nişte cutiuţe, iarbă tunsă frumos şi oameni care-ţi zâmbesc - pe stradă, la mall, în restaurant, oriunde. E masca americanilor, vor spune unii. Nu zic, or fi şi dintre cei care afişează bunăvoinţă de faţadă, majoritatea însă au ochii sinceri. Mai ales bătrânii. Sau poate eu i-am văzut aşa, în cele zece zile cât m-am aflat acolo.
Uitându-mă la Anne, gazda mea, o doamnă cu faţa senină care la 74 de ani trăieşte cu nevoile altora, conduce maşina cu îndemânarea unei adolescente şi e plină de planuri de viitor, mi-am amintit de bunicuţele noastre cu ochii stinşi, încovoiate sub povara grijilor de supravieţuire. Şi m-a apucat jalea.
Lui Anne nu-i este teamă că nu va avea ce mânca mâine, că la iarnă nu-i va ajunge pensia să-şi achite factura la căldură sau că ar putea muri cu zile neavând bani de medicamente. Ca şi vreo mătuşă Ana din Moldova, Anne a muncit o viaţă şi şi-a plătit conştiincios impozitele. Diferenţa dintre ele e că Anne se bucură de avantajele vârstei sale, nu se roagă la Dumnezeu „s-o strângă mai repede, să nu se mai chinuiască pe acest pământ".
De când a ieşit la pensie, Anne a călătorit în vreo 30 de ţări. Are timp pentru ea, pentru copiii şi nepoţii săi, pentru căţelul drăgălaş care-i ţine de urât de când i-a murit soţul, dar şi pentru săracii din Libia, orfanii din România sau refugiaţii din Kosovo. Periodic, de rând cu alţi bătrâni din Kalamazoo, adună bani sau lucruri la biserică şi apoi le trimit în zonele cu probleme, la mii de kilometri, unor oameni necunoscuţi, despre care ştiu doar că au mare nevoie de ajutor.
Bătrânii din Kalamazoo nu sunt obosiţi de viaţă. Aleargă dimineaţa, fac voluntariat, se implică în viaţa comunităţii, dezbat probleme politice, nu ratează niciun scrutin, navighează pe internet, îşi fac abonamente la ziare, merg la coafor şi la shopping... Sunt curioşi ca nişte copiii. Şi din acest motiv, absolut pe gratis, acceptă an de an să-i primească în casele lor pe oaspeţii din Europa de Est, participanţi la Open World, un program finanţat de Congresul SUA din banii contribuabililor americani. Şi bătrânii noştri ar face la fel, poate, dacă n-ar avea de lucrat „cotele" ca să nu moară de foame sau de stat cu mâna-ntinsă la colţ de stradă cerşind pentru pâine.
Exagerez, desigur. Nici în America nu toţi bătrânii sunt fericiţi, la fel cum în Moldova nu o duc toţi de azi pe mâine. Dar cam asta este impresia generală, cea pe care mi-am făcut-o eu după câteva zile petrecute în SUA şi pe care i-o lasă unui străin o scurtă vizită în ţara noastră.
Cu ce sunt mai răi bătrânii noştri? Cu ce sunt mai răi copiii noştri? Cu ce suntem mai răi noi decât americanii încât să nu putem să ne purtăm de grijă, nouă şi celor de alături. O fi vorba doar de nenorocul de a trăi într-o ţară unde guvernanţilor le pasă de oameni numai în campaniile electorale sau e ceva mai grav, o lipsă genetică de responsabilitate faţă de trecut, prezent şi viitor, o neputinţă naţională de a schimba lucrurile?
Se încarcă comentariile...
