Patapievici sau ICR?

Gata, s-a decis: conducerea ICR îşi dă demisia. Senatul va numi alta. Mai interesează pe cineva ce se va întâmpla cu instituţia?

Probabil că nu. După referendum - care n-a clarificat nimic - marea problemă dezbătută zile întregi a fost câţi locuitori are, de fapt, România. E prostesc şi ridicol: chestiunea asta nu se rezolvă prin dezbateri televizate, ci prin numărare. E încă o probă că, în spaţiul nostru public, nu contează faptele şi argumentele raţionale, ci datul cu părerea. De altfel, schimbarea statutului ICR este rezultatul unui comportament perfect iraţional. Nu e vorba despre mult disputata subordonare (faţă de Preşedinţie sau faţă de Senat), ci de impulsul nesăbuit de a schimba, fără a face măcar o minimă analiză a activităţii ei, o instituţie care a dat rezultate excepţionale. Ce a urmat a fost, de asemenea, aberant: partizanii USL au hăulit peste tot împotriva lui Horia-Roman Patapievici, urmaţi de o cohortă de forumişti şi comentatori. N-a contat că sute de intelectuali şi artişti români s-au solidarizat cu ICR (lucru rar pe la noi!), n-a contat că sute de artişti străini şi importante organizaţii culturale internaţionale au exprimat doar cuvinte de laudă despre activitatea instituţiei.

N-au contat - ca şi la referendum - nici măcar cifrele seci: sute de cărţi traduse cu sprijinul ICR în câţiva ani (mai multe decât în ultima sută de ani, fapt demonstrabil statistic!), sute de articole în presa internaţională, mii de evenimente culturale, milioane de oameni care au aflat, datorită ICR, ceva bun şi frumos despre România şi cultura ei. N-a contat nimic. A contat, în sute de comentarii inutile, desfăşurarea bâzdâcului naţional împotriva lui Patapievici. În atâta revărsare de frustrări, nimeni n-a mai luat în seamă lucrul cel mai simplu şi clar: omul a construit o instituţie şi a declarat limpede că peste câteva luni va pleca oricum de la conducerea ei.

Acum, procesul schimbării îşi va urma cursul. Senatul va numi o nouă conducere, conform ordonanţei de urgenţă. Probabil că noua conducere va fi - ca şi în cazul altor instituţii subordonate Parlamentului, precum TVR, SRR, CNA etc. - formată din oameni de încredere ai partidelor care alcătuiesc majoritatea. Dar nu persoanele contează, ci instituţia şi viitorul ei. Şi în expunerea de motive a ordonanţei de urgenţă, şi la diverse audieri parlamentare, s-a văzut limpede care este "viziunea" culturală a celor care vor decide soarta ICR: vor "promovarea valorilor culturii naţionale". Iar prin asta parlamentarii noştri înţeleg un model cultural vechi, cu poeţi clasici, artizanat şi vorbe mari despre gloriosul nostru trecut. La câtă incultură şi cât semidoctism se lăfăie printre parlamentarii noştri, e cu totul neavenit ca domniile lor să se pronunţe asupra conţinutului cultural pe care îl are de promovat ICR. Dar legea e lege.

Noua conducere va avea posibilitatea să facă hatârul parlamentarilor şi, dacă peste câţiva ani va reuşi să anunţe rezultate cel puţin la fel de bune ca ale echipei lui Horia-Roman Patapievici, va fi cu atât mai bine pentru cultura română. Dar mă îndoiesc profund că va fi aşa. Ca şi până acum, o bună parte a opiniei publice îl va înjura pe degeaba pe Patapievici, dar nu va băga de seamă ce face cu adevărat instituţia. De altfel, soarta ICR este un simbol al imaturităţii democraţiei şi societăţii românşti: foarte mulţi oameni nu sunt interesaţi de instituţii solide şi funcţionale; vor doar să-şi descarce nervii - chiar şi fără motiv - pe persoane. Adio, ICR!

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche“ şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul“.