Internet la coada vacii

Ministerul Educaţiei vrea să conecteze 2.446 de şcoli rurale la internet. Apa curentă şi WC-urile mai aşteaptă.

În definitiv, ideea nu e rea. Să aduci şcolile din sate şi din oraşele mici la nivelul secolului XXI înseamnă să le acorzi mai multe şanse de conectare la civilizaţie unor copii din comunităţi defavorizate ori izolate, care n-au intrat încă în economia de piaţă şi nici nu vor intra, căci pentru firmele de cablu TV ori internet nu prea e rentabil să se întindă pe toate coclaurile. De ani întregi, cifrele din statistici ne tot spun că trebuie făcut ceva pentru a le acorda copiilor de la ţară mai multe şanse de dezvoltare: doar câteva procente dintre studenţi provin din mediul rural. Iar „mediul rural" înseamnă, în România, peste o treime din populaţie. Ca să nu mai vorbim de faptul că sunt multe localităţi care în statistici figurează drept oraşe (guvernul Năstase a excelent în asemenea minuni, transformând peste noapte nişte comune mai măricele în oraşe), dar unde condiţiile de viaţă sunt ca la ţară. Prea ca la ţară...

Ar trebui, aşadar, să ne bucurăm de iniţiativa Ministerului Educaţiei. Numai că problemele încep abia de aici încolo. Conectarea la internet nu trebuie să fie un scop în sine. Posibilităţile enorme de informare şi cunoaştere pe care le deschide internetul ar trebui exploatate la clasă, aşa cum tehnologiile multimedia pot fi şi trebuie folosite la lecţiile de istorie, geografie, fizică ori literatură cu foarte bune rezultate. Pentru asta e nevoie ca profesorii să fie pregătiţi, să aibă la dispoziţie materiale didactice, iar copiii să aibă acces la calculator şi de acasă. De asemenea, trebuie schimbate unele metodologii din procesul didactic, punându-se accentul pe munca independentă a elevului, pe stimularea capacităţii sale de a-şi căuta singur informaţiile, pe creativitate. Or, în sistemul românesc nu e deloc aşa: se pune accentul pe memorare şi repetare, pe acumularea de informaţii şi cunoştinţe date cu lopata, scopul final nefiind să ştii cât mai multe ca să fii pregătit pentru viaţă, ci să iei Bac-ul, că după-aia „ne-om descurca".

Ce să mai vorbim despre veşnicele probleme ale şcolilor româneşti? Infrastructura e proastă, în fiecare an aflăm că un mare număr de şcoli nu au autorizaţie sanitară de funcţionare din lipsă de apă curentă şi WC-uri, repararea ori zugrăvitul clădirilor e o întreagă epopee ş.a.m.d. Profesorii sunt prost plătiţi şi au un statut social precar, iar perspectivele meseriei nu sunt deloc roze. Apoi, atitudinea faţă de utilizarea tehnologiei este, în multe locuri, primitivă. Ştiu şcoli şi licee unde acum câţiva ani s-a făcut câte-un „laborator de informatică" şi a stat nefolosit: e mai degrabă o „sală de protocol", deschisă doar la ocazii, când şcoala trebuie să se laude în faţa unor oaspeţi importanţi. Dar elevii nu prea au avut acces la computere - care între timp s-au uzat moral. Şi nu prea a înţeles nimeni - nici profesorii, nici părinţii - că a avea computere în şcoală nu e o chestie „de informatică"; internetul şi computerul sunt instrumente care pot şi trebuie folosite pentru informare şi cunoaştere în orice domeniu de orice copil, nu doar de către cei care visează să lucreze în Silicon Valley.

Aşa încât proiectul Ministerului Educaţiei de a conecta şcolile din localităţile mici la Internet e bun, dar se va pierde în peisaj dacă nu e urmat de alte politici şi programe coerente. Va fi inutil dacă nu s-a gândit nimeni cum va fi folosit, concret, internetul în procesul de învăţământ. Să aduci pur şi simplu conexiunea la coada vacii nu înseamnă că ai făcut definitiv saltul către secolul XXI. Pentru numeroasele şcoli româneşti rurale care se află încă în secolul XIX, mai sunt multe de recuperat.

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul"