De ce nu a fost bun Patapievici la ICR

Mandatul lui Andrei Marga la ICR începe, în buna tradiţie autohtonă, cu schimbarea oamenilor. Grea meteahnă.

În câteva zile, noul preşedinte al ICR a schimbat directorii filialelor de la Paris, Varşovia şi Budapesta. Conducerea ICR New York apucase să demisioneze la timp, altfel ar fi avut aceeaşi soartă: o înlocuire rapidă, despre care ar fi aflat de pe site-ul instituţiei sau din presă. E imposibil de înţeles de ce au trebuit înlocuite dna Sabra Daici de la ICR Varşovia (o excelentă traducătoare din autori polonezi, care îşi începuse mandatul de puţină vreme) şi dna Katia Dănilă de la Paris (care obţinuse statutul de ţară invitată pentru România la Salon du Livre Paris 2013 şi, de asemenea, mai avea până la încheierea mandatului).

Institutul Cultural Român îşi construise, în timp, o reţea de foarte buni profesionişti - de la directorii filialelor din străinătate până la tinerii referenţi sau experţi care îşi făceau treaba cu pasiune. Să-ţi începi mandatul cu destructurarea unei asemenea echipe este o primă dovadă de management prost din partea dlui Marga. Iar modul haiducesc în care se schimbă oamenii (fără o evaluare prealabilă, fără a se ţine cont de calificativele şi performanţele obţinute) nu arată altceva decât pofta românească a oricărui ins ajuns într-o poziţie de putere de a se simţi oleacă un Comandant Suprem.

Pe de altă parte, schimbarea arbitrară a oamenilor scoate şi mai clar în evidenţă lipsa unei strategii. La Comisia de cultură a Senatului, dl Marga a lipsit: acolo era locul cel mai bun pentru a-şi prezenta proiectul managerial. Problema e că nu îl are. Zilele trecute a apărut pe un site o însăilare semnată de Andrei Marga, sub titlul „Câteva chestiuni practice la Institutul Cultural Român". Nu e nimic practic în acel text - vreo soluţie concretă, vreun plan, vreun termen. Sunt doar nişte generalităţi şi nişte „îndemnuri" (de ex.: „să redăm Institutul Cultural Român intelectualităţii şi cetăţenilor României"; „să asigurăm cooperări cu universităţi, edituri, biblioteci"). Sunt şi nişte consideraţiuni personale care arată că dl Marga n-a înţeles deloc unele lucruri - de exemplu, mecanismul prin care se finanţează traducerea cărţilor româneşti sau relaţia între producţia culturală şi reprezentarea ei în străinătate.

Singura propunere concretă este înfiinţarea de filiale ICR în ţară - la Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova. Ca să ce? Nu e clar. Astfel de filiale au mai existat în trecutul instituţiei - pe vremea când se numea Fundaţia Culturală Română; şi-au făcut treaba şi au fost desfiinţate. „Noutatea" dlui Marga este revenirea la o fază instituţională anterioară? Cu ce bani şi cu ce scop? Oraşele respective îşi au propriile instituţii şi propria viaţă culturală. Ce vor aduce în plus filialele locale ale ICR, în afară de încărcarea schemei cu noi angajaţi?

S-ar putea ca activitatea ICR de acum înainte să fie pe placul multora. Dar începe prost: fără strategie, repezindu-se să schimbe oamenii, fără măcar un discurs coerent al noii conduceri. Acum se poate vedea mai limpede de ce Horia-Roman Patapievici n-a fost bun, din perspectiva celor care au vrut să schimbe statutul instituţiei: tocmai pentru că a construit o organizaţie cu o viziune şi o misiune, pentru că a stabilit proceduri şi criterii de performanţă, pentru că a discutat de la egal la egal cu instituţii similare din alte ţări europene, fără complexe provinciale de „cultură mică şi neînţeleasă". O asemenea organizaţie nu poate fi înghiţită în sistemul Statului român, pentru că „modelul" instituţiilor publice de la noi e bazat pe cârpeli numite pompos „strategii", pe obsesia de a numi „oamenii noştri" în funcţii-cheie, pe incapacitatea de a dialoga normal în lume.

Bineînţeles, felul apăsat al lui Horia-Roman Patapievici de a-şi exprima deschis ideile i-a adus multă antipatie din partea celor obişnuiţi „s-o scalde". A contat şi asta. Dar cel mai mult a contat că instituţia începuse să funcţioneze prea bine. Aşa că trebuia rasă. Simplu, nu?

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".