Când tace Traian Băsescu

Zilele lungi de tăcere ale preşedintelui, după ce a revenit la Cotroceni, au fost, pentru presă, greu de îndurat. Au mai rămas în peisaj doar glumiţele lui Victor Ponta...

Dornici să obţină „declaraţii" cât mai multe (căci actualitatea românească în primul rând din asta se hrăneşte, din vorbe, nu din fapte ale oamenilor politici), reporterii ţării au fost crunt dezamăgiţi. Traian Băsescu şi-a reluat funcţia şi a tăcut zile în şir. Acest comportament merită puţină reflecţie, căci din el a avut de câştigat, de fapt, toată lumea, chiar dacă audienţa presei a scăzut un pic.

În primul rând a câştigat preşedintele. Când a revenit în public - la reuniunea ambasadorilor - a făcut-o cu un discurs strict instituţional, aşa cum se cuvine din partea unui şef de stat. Sunt convins că, dacă s-ar fi comportat la fel pe toată perioada mandatelor sale, atmosfera publică ar fi fost, astăzi, mai puţin drăcoasă. O mare doză din antipatia faţă de Traian Băsescu îşi are cauza în faptul că a fost, mai mult decât un preşedinte-jucător, un preşedinte-comentator: şi-a băgat nasul în toate, a dat buzna în direct la televizor ca să-şi dea cu părerea despre orice (exemplul tipic fiind astă-iarnă, când a sunat la TV pentru a-l „contra" pe Raed Arafat - adică pentru a-şi bate un mare cui în talpă), a vorbit urât despre unii cetăţeni sau unele categorii de cetăţeni, a biciuit verbal opoziţia şi electoratul ei (deşi trebuie să fie preşedintele tuturor românilor) ş.a.m.d. Din efectul zilelor sale de tăcere, Traian Băsescu ar trebui să înţeleagă că e mai bine pentru toată lumea (inclusiv pentru domnia sa) să vorbească rar şi numai cu seriozitatea, rigoarea şi măsura cerute de înalta funcţie pe care o ocupă. Mi-e greu să cred că va fi în stare, dar dacă o va face, va reuşi să tempereze un pic isteria socială şi politică.

Şi publicul dornic de „ştiri tari" şi de vorbe grele are ceva de învăţat. Şi anume, că nu trebuie să aştepte de la preşedinte să-şi dea cu părerea despre orice - de la autostrăzi la preţul benzinei şi de la salarii la creşterea TVA - pentru că nu intră în competenţele sale. Preşedintele nu e şi nu trebuie să fie Vodă, iar dacă preşedintele (oricare ar fi el) dă semne că s-ar comporta astfel, reacţiile publice ar trebui să fie rapide şi consistente. Numai că, din păcate, o bună parte a opiniei publice din România vrea un Vodă, nu un preşedinte modern, „de tip occidental", care nu iese din litera Constituţiei.

În fine, ar mai avea ceva de învăţat din tăcerea preşedintelui şi Victor Ponta, care a „suplinit" absenţa mediatică a adversarului său cu glumiţe, păreri şi zvâcuri anti-UE. Când publicul aşteaptă să fie guvernat şi problemele economice şi sociale se adună, nu e în regulă să faci, ca prim-ministru, veşnice mişto-uri zâmbitoare. Să spui că jurnaliştii germani care au scris despre România sunt securiştii plantaţi acolo de Ceauşescu e mai mult decât o gafă, e o năzbâtie caraghioasă pentru un premier al unei ţări aliate cu Germania (cred că şeful contraspionajului german, dacă i-a ajuns la urechi prostia asta, a râs toată ziua). Să „te iei" de Viviane Reding în limbaj dâmboviţean („vorbeşte după ureche") e o formă inconştientă de a te face din nou de râs la Comisia Europeană, de care totuşi România are nevoie. Aşa că Victor Ponta ar trebui să înveţe că nu e cazul să copieze „modelul" Băsescu, adică să stea ore întregi în studiourile TV şi să vorbească vrute şi nevrute. Ar trebui să guverneze. (I-o fi spus cineva că nu mai e şeful opoziţiei anti-Băsescu, ci că e prim-ministru, adică la putere?).

Mă tem însă că nimeni nu va învăţa nimic. Iar robinetul de vorbe va porni iar, la presiune maximă. Vin alegerile, nu? 

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".