Atitudinea naţională

De ce România a încetat să-şi mai afirme valorile naţionale, rezumându-se la a şi le apăra găunos, doar în situaţii de ananghie politică?

Criza din această vară a readus în discuţie o temă latentă: marja de manevră externă a deciziei politice de la Bucureşti sau, cu o expresie ceauşistă, problema „neamestecului în treburile interne". Liderii alianţei de la guvernare şi susţinătorii lor din presă compară UE cu Înalta Poartă, în timp ce preşedintele Băsescu vede o singură direcţie - Vestul. Înţelepciunea şi nuanţele au dispărut.

În  cazul USL, e vorba despre un naţionalism de conjunctură, improvizat din sentimentul neputinţei de a se opune presiunilor apusene în dosarul referendumului. Uniunea Europeană şi America au ajuns să fie înfăţişate mediatic drept imperii coloniale din simplul motiv că intervenţiile oficialilor lor au permis revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Raţiunile care ar putea ridica într-adevăr semne de întrebare în relaţiile cu Occidentul - de pildă, aberaţiile impuse de corectitudinea politică, cedarea pe redevenţe mult prea mici a unor resurse minerale ori dublul standard în chestiuni de imigraţie şi forţă de muncă - nu există în discursurile premierului Ponta şi ale fostului preşedinte interimar Antonescu.

Alegerea inechivocă a preşedintelui Băsescu - Vestul - este corectă în principiu, din perspectivă strategică, dar mai ales ca potrivire mentală: românii îşi iau din Occident valorile laice. Greşeala sa ţine însă de vehemenţa mesajelor şi de eludarea unei tradiţii a diplomaţiei româneşti, aceea de a juca mereu, calm şi discret, la toate capetele unde trebuie să jucăm pentru a ne securiza existenţa naţională. Soliditatea parteneriatelor euro-atlantice se probează prin fapte, acelea contează, dar această consecvenţă nu înseamnă să aruncăm în aer podurile firave pe care diplomaţii de carieră le construiesc în capitalele unde România e privită cel puţin cu răceală.

Dincolo de această polarizare se află o problemă nerezolvată: de ce România a încetat să-şi mai afirme valorile naţionale, rezumându-se la a şi le apăra găunos, doar în situaţii de ananghie politică? De ce fireasca acţiune continuă s-a transformat în reacţiune speriată?

Explicaţia constă în lipsa unei viziuni unificatoare pe termen lung, a ceea ce, în termeni recenţi, se numeşte „un proiect pentru România". Niciun partid şi niciun om politic nu se arată capabil să spună, simplu, ce vrem să facem cu această ţară, cu atât mai mult cu cât, în calitate de membră a UE, există riscul să pierdem tot mai multe din atributele independenţei.

Domeniile în care suntem competitivi ar trebui să fie susţinute de statul român cel responsabil. Locurile care nu au corespondent în lume ar trebui să fie protejate de autorităţile cele îngrijorate. Tradiţiile, ideile şi personalităţile datorită cărora putem declara „asta avem noi, şi numai noi" merită să facă parte dintr-un plan dezbătut şi ulterior adoptat de Parlament, ca manifestare a mult-clamatei suveranităţi. Asta aşteaptă oamenii, asta ar fi atitudinea naţională.

Mihnea Măruţă este redactor-şef ''Adevărul''