Aşa cred

Tocmai creştinismul a făcut şi face posibilă contestarea de azi.

Cum e posibil ca, în secolul XXI, copiii noştri să fie îndoctrinaţi şi agresaţi psihic cu teme precum „rai", „iad" sau „păcat"? Această revoltă izbucneşte periodic în spaţiul public, în protestele unor ong-uri la adresa manualelor de religie şi, în general, faţă de conţinutul acestei materii şcolare. Iar televiziunile o amplifică, fără discernământ.

Nu voi folosi argumentul statistic - dreptul majorităţii de a-şi conserva identitatea. Plec de la prezumţia că nemulţumiţii sunt de bună-credinţă şi că aşteaptă explicaţii raţionale. Plec de la presupunerea că protestul nu e anti-creştin sau anti-ortodox, ci doar expresia temerii unor părinţi care au aderat la principii aparent antagonice acelora transmise în orele de religie.

Dacă aşa stau lucrurile, iar dialogul este încă posibil (cu atât mai mult cu cât ierarhia Bisericii nu catadicseşte să „coboare" destinsă în această dezbatere), iată câteva argumente întru liniştirea spaimelor lor.

1. Un părinte ateu sau sceptic, unul care nu concepe ca fiica sau fiul său să se roage sau să înveţe dogmele în şcoală, gândeşte, paradoxal, la fel ca unul care îşi imaginează că aceste lecţii îi vor aşeza copilul pe un inconturnabil drum al credinţei. Ambii trăiesc într-o iluzie, ambii ignoră perspectiva acelor întâlniri mirabile care vor hotărî destinul viitorului adult. Ambii desfid, de fapt, liberul-arbitru al copiilor şi văd în sufletele acestora mai degrabă plastilina decât lumina. (Sper că pot folosi cuvântul „suflet" măcar metaforic :) )

2. Generaţiile născute după 1990 au recăpătat şansa de a afla, încă din copilărie, atât istoriile biblice, cât şi principalele noţiuni ale teologiei creştine. Aceste două categorii definesc mental nu doar România, ci întreaga Europă şi Americile. Ele constituie baza principalelor noastre mecanisme de gândire, a trimiterilor culturale şi a celor mai folosite exemple în viaţa de zi cu zi. A le cunoaşte de la sursă, încă din clasele primare, este un avantaj evident: e ca şi cum ţi-ai vedea şi descifra o bună parte din creier. (Reversul medaliei este vizibil într-o discuţie cu o persoană de educaţie medie crescută în comunism.)

3. Şi mai importantă decât această şansă de a se privi pe sine într-o oglindă a timpului -pe care copilul o va conştientiza, ce-i drept, doar la maturitate - este înţelegerea faptului că tocmai creştinismul a făcut şi face posibilă contestarea de azi. Cu alte cuvinte, temeiul libertăţii noastre de a spune „Asta nu vreau" se găseşte în valoarea supremă pe care Tradiţia o acordă persoanei şi vieţii. Nimeni nu te obligă să crezi în rai şi iad, însă conceptul de a trăi paşnic împreună cu un altul care ţi-e străin, de a-l tolera pe cel de altă părere, rezidă exact în poruncile care astăzi stârnesc iritarea ong-istă.

4. Trăim în credinţe. E atât de simplu. Credem că, ieşiţi pe şosele, nu vom întâlni niciun sinucigaş. Ne bazăm pe asta. Când mâncăm, credem că nu e nimic otrăvitor, când ne angajăm, credem că ne va fi mai bine, că vom avea satisfacţii şi salarii plătite la timp. Când ne destăinuim unui prieten, credem că va păstra secretul. Când iubim, credem că e definitiv. Câteodată sau uneori, mai mereu sau deseori, credinţa ni se confirmă. Poate aşa e şi cu moartea.

Mihnea Măruţă redactor-şef ''Adevărul''