Costaricanul care aduce zâmbetul la Timişoara

La 28 de ani, Winston Parks este visează să joace la un club mare din Europa. Veşnic optimist, jucătorul de culoare vorbeşte despre cariera sa şi despre viaţa în România.

Parks a început să bată mingea alături de cei doi fraţi mai mari, pe când avea cinci ani. Remarcat de antrenorii din Limon, oraş de la malul Atlanticului, tânărul Winston a ajuns la 13 ani să se antreneze cu echipa naţională de juniori U20. „Prima oară am plecat din Costa Rica la 16 ani. Am fost la Stuttgart, însă nu am putut să stau, îmi era prea dor de casă, de familie. Abia la 19 ani am mers în Italia, unde am şi rămas", povesteşte atacantul.

După un gol marcat la Campionatul Mondial din 2002, împotriva Turciei, Winston Parks a ajuns în Rusia, la Lokomotiv Moscova, cu care a cucerit un titlu de campion. „După patru sezoane în Rusia şi unul în Cehia a venit momentul să iau o hotărâre în privinţa fiului meu, care avea trei ani. Am decis să mă întorc în Costa Rica pentru ca el să-şi înceapă educaţia acolo. După un an am hotărât să vin înapoi în Europa. Aveam două oferte, una de la Timişoara, cealaltă de la Denizlispor, în Turcia. Managerul meu m-a sfătuit să vin la Timişoara pentru că echipa era calificată în Cupa UEFA, era în creştere", rememorează jucătorul în vârstă de 28 de ani.

Crescut de bunică

Pe numele său întreg Winston Antonio Parks Tifet, costaricanul nu a avut o copilărie uşoară: „Am crescut într-o casă modestă, cu bunica şi cu doi fraţi mai mari. Mama a murit când aveam zece ani, era despărţită de tata. Când a murit mama, mi-am dat seama că sunt pe cont propriu şi că trebuie să lupt pentru tot ce-i al meu şi pentru ce vreau. Până atunci, aveam pe cine să contez, mama avea multă grijă de mine, pentru că eram cel mai mic dintre fraţi." Deşi a crescut într-o zonă rău famată, Winston a reuşit să scape de metehnele celorlalţi tineri de vârsta lui:

„Când a murit mama, am fost pierdut şi foarte trist, însă bunica m-a ajutat mult. Am conştientizat faptul că trebuie să fac ceva în viaţă, aşa că m-am concentrat asupra şcolii şi asupra fotbalului, am lăsat la o parte lucrurile rele. Cred că Dumnezeu vede asta, vede că lupţi şi te ajută. Cred că de asta am ajuns unde sunt acum, pentru că nu am renunţat niciodată. Am prieteni care au renunţat la visurile lor din diferite motive, dar eu nu am renunţat nici acum. Visul meu este să joc la o echipă mare din Europa. Am 28 de ani şi cred că încă mai pot să ajung acolo sus", crede Parks.

Încântat de Timişoara

Atacantul cu 20 de selecţii în naţionala statului Costa Rica şi-a intrat mai greu în ritm după sosirea în Banat, însă acum este unul dintre jucătorii simpatizaţi de public. „Timişoara e frumoasă. Este un oraş liniştit, oamenii sunt prietenoşi. La început a fost greu cu adaptarea la locuri şi oameni noi. Acum ştiu puţin româneşte. Îmi vine mai greu să vorbesc, dar înţeleg, mai ales dacă se vorbeşte rar", spune fotbalistul de la Poli. El este acum unul dintre responsabilii cu buna dispoziţie la antrenamente.

„Mejia e prietenul meu, Nibombe e prietenul meu, Bonfim e prietenul meu, Taborda e prietenul meu, Goga, Alexa sunt prietenii mei. Contra e prietenul meu, deşi ne-am cunoscut mai recent, îmi place de el, e nebun", explică Parks, adăugând: „Sunt prieten cu toţi din echipă, nu am probleme cu nimeni, poţi să-i întrebi. Chiar şi cei tineri care se antrenează cu noi, Fuchs, Dobriceanu. Îi iubesc pe toţi, pentru că suntem o familie. Ne vedem în fiecare zi, ne antrenăm împreună, vorbim, pierdem împreună, câştigăm împreună", explică Parks. Cel mai greu lucru de suportat pentru costarican este distanţa care îl separă de familie:

„Soţia mea e în Costa Rica cu cei doi copii ai mei. M-au vizitat anul trecut, cu toţii. Cel mare are cinci ani, iar cel mic are un an şi patru luni. Acum, cel mare merge la şcoală, de aceea sunt acasă, iar cel mic creşte văzând cu ochii", spune Parks. „Mi-e dor de ei, am nevoie să-mi văd copiii, familia, ei mă fac fericit. Însă muncesc pentru ei, să le fac un viitor. E foarte dificil, când sunt cu familia sunt foarte relaxat, când suntem departe îmi fac griji tot timpul pentru ei. Cel mare s-a tăiat un pic la deget, iar eu n-aveam stare aii, îmi făceam griji de la mii de kilometri depărtare", adaugă el.

Terapie prin zâmbet

Foarte rar se întâmplă ca Winston să fie văzut încruntat, chiar şi pe terenul de joc. „Unii oameni se supără pentru că mă văd fericit chiar dacă nu dau gol sau nu câştigăm. Însă optimismul este modul meu de a lupta împotriva duşmanilor mei: demotivarea, zilele proaste. Nu înseamnă că mă bucur că nu marchez sau că am o zi proastă. Există viaţă şi în afara stadionului, nu înseamnă că, dacă nu marchez, merg încruntat pe stradă şi acasă şi le spun oamenilor să mă lase în pace. Optimismul este modul meu de a mă motiva, de a continua lupta", explică fotbalistul filosofia sa de viaţă.

„Nimic nu se termină până nu se termină viaţa. Cât sunt în viaţă pot să lupt ­să-mi îndeplinesc visurile. Singurul lucru care te poate opri este moartea. Însă acum suntem în viaţă, iar indiferent dacă lucrurile merg bine sau rău, eu încerc să fiu fericit", subliniază Winston Parks.