Între râu şi rău

Să o ardă focul pe ea, de educaţie partinică, pionierească, patriotică, dejistă, stalinistă sau ce o fi mai fost, pe care am primit-o eu la grădiniţă şi în timpul studiilor primare, care

Să o ardă focul pe ea, de educaţie partinică, pionierească, patriotică, dejistă, stalinistă sau ce o fi mai fost, pe care am primit-o eu la grădiniţă şi în timpul studiilor primare, care ne spunea cu obstinaţie că sportul este ceva picat de la zei, frumos, armonios corect, divin şi imaculat! A mai venit apoi şi propaganda aia cu „spiritul olimpic”, cu Coubertin. Vax, albina!, vorba  bunicului unei vecine ochelariste care a  murit de ftizie.

Ea, nu bunicul! La toate astea s-a adăugat şi gogomănia desuetă, prăfuită, prăbuşită, conform căreia, la vremea olimpiadelor, armele tac, războaiele încetează... şi asta era o tradiţie de la vechii greci, patronii olimpiadelor, etc... şi iar vax!

Căci, iată, a început să fie invers. Cine e de vină, las în grija analiştilor economici, politici, a petroliştilor şi gaziştilor. Cert e că spiritul, memoria olimpismului s-au dus pe râu în jos. Ba răul, nu râul, s-a extins. Urât!

Prefer vremile propagandistice, când ni se  prezenta o realitate  inversă, când „Sportul Popular” ne dădea poza cu marea  noastră  Iolanda Balaş, felicitându-se cu nu ştiu care tovarăşă atletă sovietică într-o armonie exemplară, de monolit, decât ceea ce trăim azi: războaie şi mahalagisme. Aia  măcar ne amuza.

Decât, zic, să-l văd pe antrenorul unei mari campioane olimpice la maraton, al unei legende moderne, bălăcărindu-se cu alt antrenor al unei şi mai uriaşe campioane a noastră. Mi se strâng: inima, sufletul, stomacul, la vederea  unor astfel de lucruri.

Apoi, observ cu aceleaşi reacţii fiziologice, că media are parcă bucuria de a găzdui aşa ceva sub acoperitorul „dacă s-a întâmplat, trebuie relatat!”. Ba chiar îţi lasă impresia că şi-a mai băgat şi coada. Dar, în fine, poate una din părţi a insistat, a spus că are pe suflet ceva şi vrea să-l elimine prin presă. Poate! Frustrări, neajunsuri, şifonări, iată ce se cumulează cu timpul într-o enclavă cum e cea a atletismului nostru de mare performanţă. Priviţi la fotbalul ăsta    mioritic, care nu aduce decât zoaie şi nicio medalie, ce budă duhnind a mahala este.

Dar, la  maraton, la fond, la atletism, chiar nu mă aşteptam! Bref! Cu toată amărăciunea, nu-l înţeleg pe antrenorul Constantinei Diţă, dl Vali Tomescu, care, într-un puseu de răutăţi, îl face pe Zyolt Gyongyossy (aşijderea antrenorul unei mari recordmene, Gabi Szabo) „coordonator de formă”, îl acuză că are „un comportament de birou”, etc.  Când asta? Acum, după ce antrenorul Gabrielei a adus numeroase mari rezultate şi îşi împărtăşeşte experienţa şi altora.

Că poate nu e un bun coordonator de „balanţe”, e un slab contabil, economist sau socotitor, pe mine mă interesează mai puţin. Ceea ce ştiu cu siguranţă e că antrenorul lui Gabi Szabo a făcut un uriaş campion. Ce mă bucură, doar cât un masaj la piciorul unei mese de mahon, e faptul, totuşi, că nu s-a „polemizat” ca la fotbal, cu „bă”, cu  „eşti o jigodie, jegule”... „ba, pe-a mamei dumneavoastră”. O fi un câştig?  

Când eram mai mic şi am văzut o doamnă mânjită pe păr cu vopseluri şi pe faţă cu zmacuri şi spume, am spus: urâtă mai este femeia până se face frumoasă. Pe un paralelism demoralizant pentru mine, revizuiesc sintagma: mult gunoi mai conţin şi unele medalii din aur adevărat!