Simona Amânar: „Mi-am îndeplinit obiectivul cât pentru o generaţie întreagă!”

Simona Amânar

Fosta sportivă priveşte în urmă, la anii când aşeza România pe podium la campionatele internaţionale de gimnastică. Astăzi priveşte cu satisfacţie spre trecut şi spune că e un sportiv împlinit.

A făcut parte din lotul de gimnastică al României timp de nouă ani de zile. Şi a fructificat fiecare minut. A adus acasă 17 medalii olimpice, europene şi mondiale şi este a doua sportivă româncă inclusă în International Hall of Fame, după Nadia Comăneci.

În 1994 aducea prima medalie de aur cu echipa, alături de alte nume mari, Lavinia Miloşevici şi Gina Gogean, iar în 1995 primea întâia medalie de aur individuală, la sărituri. Retrasă din activitatea competiţională din anul 2000, după Jocurile Olimpice de la Sydney, Amânar trăieşte acum la Timişoara, alături de soţul şi băieţelul ei. De gimnastică nu reuşeşte nicicum să se despartă.

Ne puteţi povesti unul dintre cele mai tensionate momente de care vă amintiţi de la o competiţie?

Momente tensionate au fost mai multe. La fiecare concurs sunt astfel de stări, emoţii, dar cele mai tensionate au fost cele de la Jocurile Olimpice de la Sydney, poate şi pentru faptul că ştiam că este ultima mare competiţie la care participam şi nu îmi doream să ies pe uşa din spate din sportul care mi-a dat atâta satisfacţie. Atunci când ştii că ai şanse să fii cel mai bun, lupta se dă cu tine însuţi, totul este doar
să-ţi faci exerciţiul aşa cum te-ai antrenat. Mai ales că pentru mine era a doua Olimpiadă, aveam de apărat un anumit nivel impus de mine la Atlanta.

Ce a însemnat momentul Sydney 2000 pentru tine?

Sydney-ul a fost cel mai mare concurs şi cred că aurul de la echipe spune foarte multe. A fost un podium întreg colorat în tricolorul nostru.

Când ai simţit prima dată că eforturile de la antrenamente încep să dea roade?

Campionatele Europene de Juniori, Arezzo 1992, au reprezentat o primă competiţie care mi-a dat încredere în potenţialul meu. Eram în echipa naţională şi ne-am clasat pe locul 1! După acest prim pas a urmat includerea mea în lotul olimpic de la Deva, unde lotul avea în componenţă două nume deja afirmate pe scena internaţională la cel mai înalt nivel: Lavinia Miloşovici şi Gina Gogean.

Eşti multiplă campioană olimpică, mondială şi europeană, ai sute de trofee la activ. Crezi că ai fost făcută pentru gimnastică sau e vorba doar de efort?

Cred că atunci când ajungi la un asemenea nivel în mod repetat înseamnă că există o combinaţie perfectă, care determină un rezultat între muncă şi talent. Dacă cineva câştigă o competiţie o dată, iar apoi clachează constant se poate afirma că a avut noroc. În cazul meu, munca şi talentul s-au combinat perfect.

Am participat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, medaliată la fiecare dintre ele, am zeci de trofee la Campionatele Mondiale, Europene, turnee de Cupa Mondială, Campionate Naţionale. Perioada petrecută de mine în gimnastică a reprezentat rezultatul seriozităţii mele, a disciplinei de care am dat mereu dovadă, a respectării cu stricteţe a vieţii de sportiv de înaltă performanţă. Dar ca să fii cel mai bun ai nevoie mai ales de o echipă care să te ajute.

Cât de importantă este relaţia unei gimnaste cu antrenorul? La tine cât a contat?

Ca în orice sport, antrenorul trebuie să se bazeze pe sportiv, iar sportivul pe antrenor. Între antrenor şi sportiv trebuie să existe încredere, respect, înţelegere. În cazul meu a contat mult sprijinul antrenorilor, dar sunt sigură că şi ei pot afirma despre mine că sunt sportiva care nu le-a făcut probleme aproape niciodată.

Cum ai reacţionat când ai fost anunţată că ai fost inclusă în Hall of Fame?

Mă mândresc cu trofeul Sport Award, pe care l-am câştigat în anul 2000. Sunt a doua româncă după Nadia Comăneci care are acest trofeu. Mi-a fost decernat la Londra, la secţiunea Open, şi este echivalentul Premiului Oscar în sport. Nadia a fost persoana care a anunţat vestea la Federaţia Română de Gimnastică şi apoi am aflat şi eu.

Este ceva ce regreţi din perioada când performai?

Da, ratarea titlului de campioană mondială la Tianjin, deşi aveam nevoie de o notă modestă la ultimul aparat. Al doilea regret se leagă de Sydney. În ambele cazuri există însă şi părţi care au făcut ca durerea să treacă mai repede. La Tianjin a câştigat Maria Olaru, iar la Sydney am câştigat eu în final, deci România nu a pierdut aurul în niciunul dintre cazuri. Nu cred că există medalie care să-mi lipsească din palmares, ca gimnastă pot să spun că mi-am îndeplinit obiectivul cât pentru o generaţie întreagă.

Cum arată o zi din viaţa ta acum?

Ziua se împarte între viaţa de familie şi serviciul meu. Predau la Facultatea de Sport din Timişoara. Apoi alte activităţi includ implicarea mea în diverse proiecte comerciale sau de caritate.

Ai lucrat la un moment dat la o grădiniţă. De unde această preocupare?

După ce am renunţat la gimnastică am absolvit şi facultatea. În timpul facultăţii m-am angajat, lucram la o şcoală şi la o grădiniţă, simţeam nevoia să fac ceva. Am ales să lucrez la grădiniţă pentru că îmi plac cu copiii. După ce am terminat cu şcoala şi grădiniţa, m-am angajat ca preparator, iar ulterior asistent la Universitatea de Vest din Timisoara, şi în prezent sunt tânăr doctorand.

De ce ai ales să rămâi în Timişoara?

Pentru că nu doar Capitala există în România. Dar sunt şi locuri minunate în care se poate trăi, iar Timişoara mi-a dat liniştea necesară, mi-a dat familia dragă şi împlinită, iar oamenii de aici m-au primit extrem de bine! Am devenit uşor-uşor bănăţeancă în oraşul care m-a adoptat. La fel rămân în sufletul meu şi Bucureştiul, Deva şi, nu în ultimul rând, Constanţa, oraşul în care m-am născut.

Poţi spune că sunt satisfăcătoare câştigurile tale din gimnastică, de-a lungul timpului?

Eu sunt mulţumită de cât am câştigat în gimnastică. Să nu uităm că gimnastica nu este fotbal. Atât cât am avut am câştigat prin munca mea, am satisfacţia că am realizat tot ce am visat.

Cum vezi gimnastica românească în acest moment? Cu ce o poţi ajuta?

Acum sunt şi vicepreşedinta Federaţiei Române de Gimnastică. Am încercat să fac cât mai multe pentru gimnastică, m-am implicat în organizarea de concursuri, urmăresc activitatea copiilor şi pot spune că avem nevoie inclusiv de sprijinul presei în dezvoltarea imaginii acestui sport. În momentul de faţă, România are potenţial, deşi aşteptăm mereu să avem rezultatele avute în trecut. Trebuie să realizăm că situaţia e cu totul alta. Nivelul s-a echilibrat, codul de punctaj s-a schimbat, e în avantajul ţărilor mici, antrenorii pleacă şi antrenează afară... sunt multe schimbări.

Ce dorinţe ai pentru 2010?

Să avem sănătate în primul rând. Atât eu, cât şi familia mea. Să reuşesc să-mi închei cu succes studiile de doctorat, să mă implic în continuare în activităţi umanitare. Poate chiar să îmi construiesc propria fundaţie. Cert este că de gimnastică nu mă voi despărţi niciodată.

Mini CV

- S-a născut la 7 octombrie 1979, la Constanţa.
- A început să facă gimnastică la 6 ani.
- A obţinut şapte medalii olimpice şi zece medalii la Campionatele Mondiale.
- A câştigat cu echipa României patru titluri mondiale consecutive.
- Un element la bârnă poartă numele „Amânar".