Gustavo Russo: „Când voi fi mulţumit de mine, voi termina cu dansul!”

În seara de 2 decembrie, o mare de culori şi sunete a invadat scena Sălii Palatului în ritmuri ameţitoare de tangou argentinian. Unul dintre cele mai cunoscute cupluri de tangou din lume a adus în premieră mondială la Bucureşti spectacolul „Tango In Red Major”.

Gustavo Russo a performat ca prim-dansator, alături de Samantha Garcia, şi ea Leading Performer, într-un show a cărei regie şi coregrafie au semnat-o împreună. După premiera de la Bucureşti, „Tango In Red Major" îşi va continua turneul mondial din primăvara anului 2010 în Asia, Europa şi America.

- Este primul show dintr-o serie de turnee cu care veţi colinda toată lumea. Cum v-aţi simţit în această seară la Bucureşti?

Samantha Garcia: - Când s-a terminat spectacolul toată lumea plângea. A fost o mare responsabilitate pentru noi.
Gustavo Russo: - Cu „Tango Seduccion" (n.r. - spectacolul precedent), fiecare dintre noi a dat 100%. Astăzi cred că am simţit toţi că 100% nu e suficient. Am dat mai mult decât atât. Şi tehnicienii noştri la fel.

- Oricine poate înţelege tangoul?

G.R.: - Oricine poate dansa tangou. Ca să îl înţelegi, trebuie să ne înţelegi cultura, societatea, felul în care suntem construiţi. Am văzut dansatori din Europa, America sau Japonia care erau excelenţi din punct de vedere tehnic. Dar mulţi dintre ei nu transmiteau nimic. Cred că priveau dansul ca pe un sport, nu ca pe un act artistic. Sunt unii europeni care se mută în Argentina pentru o perioadă, doar ca să înveţe cum suntem noi. Cum mergem, cum vorbim, cum cerem o cafea. Şi se schimbă. Şi tangoul pe care îl dansează se schimbă.

- Ce revelează în primul rând despre Argentina?

G.R.: - Pasiunea noastră. În tot ceea ce facem, nu doar în dans.

- Ce îţi trebuie să fii un bun dansator?

- Dedicaţie, multă dedicaţie. Să vrei mereu mai mult. Eu, de exemplu, nu suport să văd înregistrări cu mine. Mi se pare că am fost groaznic pe scenă. Poate că în momentul în care voi fi mulţumit de mine, mă voi opri. Şi voi termina cu dansul.

- Cum v-aţi îndrăgostit de acest dans? Şi de ce nu de samba, rumba, sau oricare altul?

S.G. - Eu, încă de mică. Părinţii mei obişnuiau să asculte multă muzică clasică, dar mai ales muzică de tangou. În fiecare seară adormeam pe braţul tatălui meu, ascultând muzică de tangou la radio. Aşa că la 10 ani am început să studiez baletul clasic, iar la 12 a început povestea tangoului. La 15 ani, când l-am văzut pe Gustavo într-un spectacol, mi-am zis: asta vreau să fac! Să fiu acolo, să dansez tangou!

G.S.: - La mine a fost întâmplarea. Eram student la Medicină şi am ajuns, nici nu mai ştiu cum, la un spectacol de tangou, în care performa cel mai mare dansator la vremea aceea, Juan Carlos Copes. Şi el m-a ales pur şi simplu şi a zis că vrea să fac parte din trupa lui, pentru că îi place cum arăt. A fost atingerea destinului... Am debutat cu trupa lui la cel mai mare teatru din Argentina, dar la acel moment habar nu aveam ce se petrece cu mine. Ştiam doar că sunt acolo. După ce spectacolul s-a sfârşit, a trebuit să iau o decizie. Am renunţat la facultate şi m-am apucat de tangou.

- În procesul acesta de acumulare, aţi avut vreodată premoniţia succesului?

G.R.: - Eu sunt un luptător. Nu ştiu dacă s-o numesc premoniţie, dar am avut acest vis acum 20 de ani, să fiu aici. Şi am luptat cu corpul meu, cu mine însumi, să fiu pregătit pentru acest moment. Mă pregătesc acum pentru următorul.

S.G.: - Dansul a fost mereu visul meu. Eu locuiam în Portugalia când am văzut show-ul lui Gustavo, dar mereu am crezut că ceva se va întâmpla şi voi ajunge şi eu acolo. Şi totul s-a întâmplat ca după un scenariu de film. Aflasem că Gustavo se despărţise de partenera lui de dans, aşa că... am zburat spre Argentina.

G.R. - Eram în Buenos Aires când mi-a trimis e-mailul, în care mă întreba dacă poate da o probă. La acel moment nu aveam intenţia să îmi caut o parteneră. Voiam să renunţ la dans şi să mă ocup doar de regia spectacolelor. Aşa că i-am spus că atunci când voi fi aproape de Portugalia, o să o anunţ. Şi ea m-a întrebat unde voi fi a doua zi, că ea vine la Buenos Aires. Mi-am zis că doamna ori e nebună, ori ştie foarte bine de ce e în stare. Eram, în orice caz, pornit să o refuz: ori este grozavă, ori se va întoarce acasă plângând. Şi acum este aici. Dansând cu mine.

- Alejandra Mantinan (n.r. - celebră dansatoare de tangou) este o altă persoană al cărei destin l-ai schimbat. A afirmat odată că este ceea ce este datorită ţie...

G.R.: - Este ceea ce este datorită mie şi sunt ceea ce am fost datorită ei. Am crescut practic împreună. Eu aveam 20 de ani când am început să fim un cuplu pe scenă şi am continuat timp de 12 ani. Am mers în nenumărate turnee internaţionale şi am trăit multe lucruri, bune şi rele, aşa cum se întâmplă în viaţă. Sunt ceea ce am fost datorită ei, şi folosesc acest timp deoarece pentru mine a existat un „înainte şi după Alejandra Mantinan", şi un „înainte şi după Samantha Garcia". Pentru că atunci când Samantha Garcia a intrat în viaţa mea ca dansatoare, Gustavo Russo a dat altceva, ceva diferit.

- Ce face tangoul celor doi parteneri?

G.R.: - Tangoul este un dans al îmbrăţişării. Este dificil, pentru că devii o singură persoană cu patru picioare. E dificil, pentru că două moduri de a gândi în viaţa de zi cu zi trebuie să fie în dans unul singur: aceeaşi minte şi aceeaşi inimă.

- Este unul dintre cele mai senzuale şi sexuale dansuri. Ai fost îndrăgostit de partenerele tale?

G.R.: - Nici nu am avut prea multe. Alejandra a fost prima mea parteneră de dans stabilă, dar eram ca fraţii. Sunt acum naşul copilului ei şi suntem foarte buni prieteni. Dar când a apărut Samantha, ­mi-am dat seama după câteva luni de repetiţie că mă îndrăgostisem de ea. Era pentru mine prima dată.

- Prima dată când te îndrăgosteai de o parteneră de dans?

G.R.: Nu, prima oară în viaţa mea când m-am îndrăgostit de cineva. Aveam 32 de ani.

- Ce se întâmplă cu acest dans acum, ce vremuri trăieşte?

G.R.: - Suntem la un fel de limită. Dansatorii care vor să crească în tangou se distanţează de fapt de el. Uită esenţa. Ai văzut spectacolul, nu am nicio problemă să ies din el (n.r. - din tangou) şi să mă întorc: îmi place fusionul, să îmbin tangou cu muzică clasică, să asociez tehnica unui alt dans, să pun ritmuri inedite... Dar mereu mă întorc. Unii artişti pierd această esenţă, doar din intenţia de a inova. Şi pierd sentimentul, ceea ce tangoul are cel mai important.

- Care este cel mai mare vis al vostru acum?

G.R.: - Ne trăim visul. Eu şi Samantha am avut acest vis, „Tango In Red Major". Poate în câteva luni, prin vreun turneu în cine ştie ce ţară, ne vom gândi la altul. De fapt, cred că am deja ceva în cap...

Mini cv

-S-a născut în 1970, la Buenos Aires, în Argentina.
-A început să studieze tangoul argentinian la 16 ani.
-Primele spectacole le-a susţinut în 1990, iar un an mai târziu a câştigat premiul pentru cel mai bun spectacol de tango, „Estelares del Mar".