Alison Mutler:„Românii au un gust desăvârşit pentru dramă”
0
Britanica Alison Mutler, coordonatoarea biroului Associated Press, vorbeşte despre legăturile sentimentale cu ţara care a adoptat-o în urmă cu 19 ani. Ea a fost fascinată, din adolescenţă, de limba română.
Avea 19 ani şi un magazin de lenjerie în Anglia când s-a decis să trăiască în România, ţara care o atrăgea ca un magnet. Alison a aterizat pe 6 iunie 1991 la Bucureşti, a transmis mineriada în direct pentru CNN, a făcut câteva emisiuni pentru BBC, apoi drumul ei spre agenţia Associated Press s-a deschis doi ani mai târziu.
Alison Mutler şi-a conturat destinul la 18 ani, pe când deschidea o carte într-o bibliotecă din Anglia şi o fascinau cuvintele româneşti. „Ce este viaţa mea? O fascinaţie din adolescenţă pentru nişte cuvinte care s-au prelungit în viaţa mea, până au devenit viaţa mea", spune în prefaţa unei cărţi.
- Cum vă explicaţi fascinaţia din adolescenţă pentru limba română?
- Căutam altceva, ceva să mă provoace. Un challenge, cum se spune. Eram plictisită de ideea de a studia franceza timp de patru ani la facultate. Nu mă inspira. Eram curioasă ce era dincolo de Cortina de Fier. Fiind filolog, m-a fascinat ideea că un popor vorbeşte o limbă de origine latină. Tocmai România, lângă Bulgaria, Uniunea Sovietică, Ungaria. Cum a rezistat „gena" română în interiorul Carpaţilor? Ce naţiune specială, m-am gândit. Viaţa mi-a dat dreptate. O limbă trebuie să te "cheme". Uite, de exemplu germana, deşi o ştiu, nu m-a „chemat".
- Aţi făcut prima călătorie spre România la 19 ani şi aţi coborât din tren la Sighişoara. Cum arătau oraşul, oamenii, ce aţi simţit atunci?
- Era un oraş frumos, medieval, de film, încântător, dar atmosfera era sufocantă, din cauza sistemului de atunci. Oamenii nu îndrăzneau să intre în vorbă cu tine, se holbau la tine, şniţelul era făcut din zgârci, iar programul TV era cam zero.
- Aţi ştiut încă de pe atunci că vă veţi întoarce pentru a începe o nouă viaţă?
- Da de unde? Era comunism şi eu veneam dintr-o ţară capitalistă. Nici rude nu aveam pe aici.
- Cum s-au împăcat părinţii cu această alegere insolită?
- Cu greu. Mama m-a întrebat unde vreau să fiu înmormântată. Când am răspuns România a ştiut că m-a pierdut definitiv. Metaforic vorbind.
- Spuneaţi într-una din cărţile dumneavoastră că singurul lucru care v-a fascinat cu adevărat este satul românesc. De ce? Când v-aţi întâlnit cu el prima oară?
- Când eram mică citeam Agatha Christie, autoarea de cărţi poliţiste. Toată acţiunea se petrece într-un loc restrâns. Un sat este un microcosmos al unei societăţi în ansamblu. E viaţa concentrată. Toate dramele, tragediile, iubirile, bolile se petrec la sat. În plus, am crescut la sat, un fel de sat englezesc care nu se aseamănă nici cu satul francez, darămite cu cel românesc.
- Ce aţi vrea să schimbaţi în ţara adoptivă dacă aţi putea?
- Birocraţia excesivă care mănâncă sufletul omului şi degradează viaţa. Lipsa de încredere între oameni şi stat, un microb ce persistă din comunism.
- Care au fost primele cuvinte învăţate în română? Aţi învăţat-o greu?
- Lamă. Lampă. Cuvintele dintr-o carte pe care am găsit-o într-o bibliotecă din Tunbridge Wells, Kent. Am învăţat greu, foarte greu, cu chiu cu vai. Tot învăţ.
-Există în viziunea dumneavoastră trăsături tipice românilor? Ce aţi moştenit în acest răstimp?
- Ideea că străinii pot prelua trăsături negative de la români este o legendă, un mit. Este posibil ca, dacă ai microbul în tine, să înflorească în România. De pildă, eu nu măsor timpul foarte bine, mi-l organizez destul de prost, şi de când am venit în România nu s-a îmbunătăţit obiceiul ăsta. Alte trăsături? Românii sunt oameni dramatici. Nu sunt rezervaţi, nu se străduiesc să ţină totul sub control. Au un gust desăvârşit pentru dramă.
- Când aţi realizat că jurnalismul este meseria pentru dumneavoastră?
- Încetul cu încetul. Pe la 15 ani făceam interviu pe autobuz, aşa de kiki, de distracţie, fără nici un motiv concret. Îmi plăcea să intru în vorbă cu lumea, să aflu de la ei. Şi acum îmi place. Plus că eram cam certată cu matematica şi chimia. Am început să lucrez cu ziariştii şi toţi mi-au spus că am microbul jurnalismului în mine. Cam aşa e.
- Ştiind cum arată această profesie acum, cu toate provocările şi transformările spaţiului media, afectat de criză, aţi mai face tot jurnalism?
- Nu am găsit altă meserie să mi se potrivească aşa bine. Ca ziarist eşti puţin scriitor, puţin detectiv, puţin actor, puţin psiholog, puţin preot, puţin rebel, puţin diplomat, puţin justiţiar, puţin moralist şi multe altele mai puţin măgulitoare... Dar nu vreau să discreditez profesia.
-Aţi avut până acum şansa unei cariere în altă parte decât aici? Dacă s-ar ivi acum, aţi profita de ea?
- Trebuie să şi vrei aşa ceva, să spui că vrei, şi să faci paşi către o asemenea carieră, s-o clădeşti. Pot să spun sincer că nu am tânjit după o carieră într-o altă ţară. Cel mai mult am cochetat temporar cu gândul. Dar gândul a pierit, nu a avut rădăcini în mintea mea. Eu sunt de fapt mai interesată în meserie decât în carieră. E mai onorant să faci profesia bine decât să faci o carieră fulminantă, asta e opinia mea.
-Aţi spus la un moment dat că nu doriţi cetăţenia română tocmai pentru a avea distanţa necesară când scrieţi. După atâţia ani, încă vă puteţi detaşa pentru a scrie despre o realitate pe care o trăiţi?
- Uneori nu sunt suficient de detaşată. Trăitul prea aproape înseamnă asta. Însă faptul că scriu în engleză, citesc ziare anglo-saxone, sunt strict încorsetată în nişte reguli ale AP, nu mă lasă să devin prea furată de peisajul românesc. Dacă aş lucra la un ziar românesc, fiţi convinşi că nimeni cu capul pe umeri nu m-ar pune la secţia politică românească.
Mini cv
S-a născut la 26 decembrie 1964 la Londra.
A transmis pentru CNN mineriada din iunie 1990.
A publicat articole în ziarele britanice "The Independent" şi "Daily Telegrapgh".
În 1992 a realizat un documentar despre Securitate la BBC.
În 2007 a scris cartea "Plecată la revoluţie".
Se încarcă comentariile...
