„Cum m-am lăsat“, fals tratat de non-gândire

De obicei, suntem îndemnaţi să ne lăsăm de fumat, de alcool, droguri sau sex. Acum suntem învăţaţi să nu mai forţăm neuronii. Gândirea dăunează grav carierei!

Dacă eşti într-o funcţie de conducere şi stai mult pe gânduri, adio! Ţi-a şi sărit scaunul directorial de sub şezut. Anca Sigartău şi 1-Q Sapro lansează un apel către „ intelectualii obosiţi“ îndemnându-i să abandoneze gândirea în favoarea unei vieţi lipsite de orice efort intelectual.­

Cei doi oferă chiar şi câteva soluţii - vreo nouă -  care să le uşureze celor interesaţi demersul. „Cum m-am lăsat“, în regia lui Bogdan Muntean, după o idee de Hannes Stein, pus în scenă la Teatrul Metropolis, este o falsă pledoarie în favoarea non-gândirii şi inacţiunii. Un pretext de care cei doi actori se folosesc admirabil, pentru a ne plimba prin pădurea defectelor umane şi prin arta universală. „Focile sunt animale fericite.

Pentru că nu gândesc”, spune, din prima, unul dintre personaje. Aparent superficial, la primele dialoguri, textul derutează. Pe parcurs, descoperi plăcerea gândirii despre non-gândire. „Gândirea însingurează. Celui care pătrunde prea mult în firea lucrurilor, viaţa nu-i mai oferă surprize.”

Ceea ce ar părea o banală înşiruire de pilde, impresii şi dialoguri este un subtil joc care te plimbă prin vitrina virtuţilor şi defectelor umane. Cum să te salvezi de capacana gândirii? Prin umor, ar fi o alternativă. „Umorul îşi are rădăcinile în bucuria pentru răul celuilalt”, este o primă definiţie a acestei calitaţi de a râde în primul rând de alţii. „Cum M-am Lasat De Gândit. Mic Tratat Pentru Intelectuali Epuizaţi“, cartea lui Hannes Stein, tradusă la Editura Nemira, oferă suficient „material“ regizorului Bogdan Muntean pentru a transpune, cu mijloacele actorului, câteva reţete de supravieţuire în jungla celor care gândesc.

Călătorind cu Gulliver

„Un spectacol în care întâlnim pe scenă doi artişti diferiţi, dar cu un mesaj comun, dovedindu-se că oricât de diverşi am fi, arta este un alt strigăt, o dorinţă de a zgudui societatea din nepăsarea cu care ne otrăveşte viaţa“, declara înaintea premierei, regizorul Bogdan Muntean.

Umorul, sarcasmul, ironia şi autoironia te plimbă într-o călătorie fantastică: prin filmul „Mad Max“, cu Mel Gibson, prin istoria „Călătoriilor lui Gulliver“, a lui Jonathan Swift, prin teatrul cerebral din piesa „Viaţa lui Galilei“, de Bertolt Brecht. Ceea ce se vrea un îndemn la non-gândire este, de fapt, un plăcut exerciţiu de exersare a memoriei. Soluţiile de renunţare la acest „viciu“ sunt multe: satira, neacceptarea criticii, vorbirea non-stop, evadarea în drog sau alcool.

Cu o remarcă: în drog, omul nu descoperă decât propria sa fire. Şi o a doua remarcă: ce efecte produc drogurile şi alcoolul asupra individului fac, la nivel colectiv, politicienii. Şi gânditorii, la naiba, cu ce se mai ocupă?  Se agaţă de viaţă, oricât de mizerabilă ar fi, se ceartă, se iubesc, fac copii, râd, plâng. Ceea ce era de (demult) demonstrat.