O poveste de 42 de kilometri
0
Peste o săptămână voi lua startul pentru a alerga al cincilea maraton din viaţa mea. Nu-mi dau seama dacă e mult sau puţin. Mă antrenez de aproape trei ani şi îmi place. Am 41 de ani şi mă simt excelent. Sunt unul dintre cei care pot spune că sportul le-a schimbat viaţa.
Înainte de prima cursă, am promis că dacă voi termina maratonul, mă voi opri imediat după linia de sosire şi voi săruta pământul. Am alergat primul maraton în octombrie 2007, la Budapesta. N-am mai avut puterea să sărut pământul. Eram epuizat, dar fericit. Simţeam că mor.
Niciodată nu m-am gândit, până în ianuarie 2007, că aş putea alerga 42,195 de kilometri. Aveam o sută de kilograme când am pornit în călătorie şi mi-am legat destinul de această cursă pentru că aveam nevoie să mă salvez. Simţeam că sănătatea mea se prăbuşeşte. Simţeam că voi fi doborât de stres şi de sedentarism. Simţeam că am şanse bune să devin o povară pentru cei la care ţin. Azi am 79 de kilograme şi alerg un kilometru în cinci minute.
Începutul, ca toate începuturile, a fost greu. Am renunţat de multe ori şi am luat-o de la zero. Am învăţat, pas cu pas, să iubesc alergarea şi efortul. Să nu mă las dărâmat şi să pot s-o iau mereu de la capăt. Nu poţi să progresezi fără să fii pasionat de ceea ce faci, iar pe mine mă pasionează alergarea. Vechii oameni au cucerit pământul prin alergare. Vânătorii preistorici fugeau sute de kilometri ca să doboare prada.
Triburile se deplasau câte 50 de kilometri zilnic. Civilizaţia actuală s-a născut din alergare. Am fugit din faţa pericolelor, am fugit ca să ne hrănim, am fugit ca să ne adăpostim de furtuni şi de ape. Am fugit mereu. Dar, undeva pe parcursul evoluţiei, am părăsit alergarea. Am descoperit scaunul şi ne-a plăcut atât de mult această invenţie încât nu ne-am mai ridicat din el. Am ajuns să petrecem câte nouă ore pe zi stând pe scaun. E greu de crezut că multe dintre problemele noastre au legătură cu faptul că nu mai alergăm, dar e adevărat. Sedentarismul e unul dintre cei mai mari duşmani ai sănătăţii.
Unul dintre motivele pentru care alerg e acela că mă simt liber. Dimineaţa în parc, preocupat să pun pas după pas, mi se pare că fac o călătorie în timp, o călătorie către începutul civilizaţiei. Cursă după cursă, am devenit mai rapid. Am învăţat
să-mi cunosc limitele şi mi-am descoperit oasele, muşchii şi creierul. Înainte ştiam atât de puţine despre mine.
Alergarea e ca un bun prieten. Te sprijină când nu te aştepţi. Te sprijină când simţi că toţi ceilalţi te-au părăsit. Mă simt excelent când văd că din ce în ce mai mulţi oameni se hotărăsc să pornească în această aventură.
Nu ştiu ce voi face duminică la Maratonul de la Bucureşti. În primul rând, sper să-l termin, iar în al doilea, sper să obţin timpul pe care mi l-am propus (3 ore şi 39 de minute). O cursă e o călătorie în necunoscut. Nu te bazezi decât pe ce ai învăţat până atunci, dar se pot întâmpla atât de multe pe parcursul celor 42 de kilometri. În primul rând, e confruntarea cu tine. La un moment dat, energia se epuizează şi treci pe voinţă. Eşti preluat de demoni şi de îngeri. Bătălia se dă între gândurile care-ţi spun că poţi să înaintezi şi cele care-ţi spun că trebuie să te opreşti. E o bătălie cruntă. Uneori câştigi, alteori pierzi.
Mai e o săptămână până la cel de-al cincilea maraton din scurta mea carieră de alergător. Am emoţii la fel ca la început. Ştiu că undeva pe parcursul cursei îmi vor da lacrimile de durere, dar mai ştiu că vor fi şi momente în care voi zâmbi. Maratonul e ca viaţa. E viaţă!
Se încarcă comentariile...
