De ce taţii contează

Deşi ambii părinţi contribuie semnificativ la creşterea copilului, mama este cea care preia, adesea, o mare parte din sarcinile ce privesc educaţia. Dar rolul tatălui nu trebuie subestimat. Raluca Sofronie

Tatăl joacă un rol important în dezvoltarea copilului, de la naşterea acestuia până când devine adult. De altfel, numeroase studii au ajuns la aceeaşi concluzie: copiii ai căror taţi se ocupă activ de soarta lor au un ascendent social şi academic faţă de copiii ai căror taţi sunt distanţi, notează site-ul Parents.com.

„Am descoperit că, atunci când taţii se implică în viaţa copiilor, aceştia au mai puţine probleme", spune Maureen Black, profesor şi cercetător în pediatrie la Şcoala de Medicină de la Universitatea din Maryland, SUA. Black a descoperit că puştii au mai puţine probleme de comportament şi capacităţi lingvistice mai bune atunci când taţii se preocupă activ de educaţia lor

. „E interesant că asta se întâmplă chiar şi atunci când tăticii nu locuiesc în aceeaşi casă cu copiii, de exemplu în cazurile de divorţ", adaugă Black, citată de Parents.com.

Un alt studiu, realizat de Universitatea din Illinois, arată că, atunci când taţii îşi fac timp să-şi întrebe copiii despre ce au învăţat la şcoală şi despre activităţile sociale cotidiene, copiii au rezultate şcolare mai bune decât cei care nu primesc această atenţie. E important de spus că rolul tatălui poate fi jucat şi de un alt bărbat din familie, un tată adoptiv sau unul vitreg, nu neapărat de cel biologic.

Implicarea în educaţie

Dorin are 34 de ani şi e profesor de filosofie. El are un băieţel de 8 ani şi povesteşte că s-a implicat în educaţia fiului său încă de când acesta era foarte mic.

„Am desenat cu el şi am făcut tot felul de activităţi creative, ceea ce mi se pare foarte important pentru toată perioada copilăriei. Trebuie să-l învăţ să gândească creativ. Nu mă interesează ce note ia la şcoală, atâta vreme cât trece clasa. Dacă vrea să fie primul, foarte bine, e treaba lui, dacă vrea el să-şi demonstreze ceva. Dar eu vreau să-l învăţ să gândească altfel. Şi îl las liber să descopere ce-i place să facă. Eu pot doar să-i ofer resurse: unde să caute, ce să caute, iar dacă se-ntâmplă să-i placă ceva, eu îl ajut să aprofundeze, să înţeleagă, să facă conexiuni."

Deşi are o viziune liberală asupra educaţiei, Dorin spune că un lucru i se pare totuşi obligatoriu, şi anume gândirea matematică. „Când copiilor nu le place matematica e de fapt din cauza profesorilor care nu ştiu să explice, dar matematica are un rol foarte important în construcţia unei persoane, în formarea unei gândiri."

Ideea, spune Dorin, e să fii foarte deschis şi foarte sincer cu copiii, iar când le explici ceva să le explici cauza, nu contextul. „E foarte important să vadă relaţia de cauzalitate: asta se întâmplă pentru că mai înainte a fost asta. Şi e foarte important să ştii să-i încurajezi. La fel, să le laşi libertatea să exploreze, să nu le spui: asta e bine, asta e greşit. La un moment dat îşi vor da singuri seama ce trebuie să facă şi ce nu. În principiu, poţi să faci cam orice, dacă nu faci rău oamenilor."

În privinţa implicării în alte aspecte ale educaţiei fiului său, Dorin recunoaşte că şi-ar dori să aibă mai mult timp. „În mod ideal, aş vrea să încerc să fac ceva cu el în fiecare zi: să învăţăm, să ne jucăm, să ne uităm la televizor, orice, nu contează, doar că deocamdată nu reuşesc să fac asta chiar zi de zi. Dar mă ajută maică-sa. Când nu pot eu, se ocupă ea."

Triunghiul tată-mamă-copil

„În primele luni de viaţă ale sugarului, chipul aplecat al tatălui asupra leagănului nu este diferenţiat. Din momentul în care copilul recunoaşte chipul mamei, tatăl îi apare ca o fiinţă diferită, dar care are un rol afectiv analog. El înseamnă pentru copil o a doua mamă, mai puţin prezentă desigur, dar din a cărei parte se aşteaptă la aceleaşi manifestări de tandreţe sau de aprobare, la aceleaşi schimburi afective prin intermediul micilor jocuri - şi chiar uneori la îngrijiri, pe care tatăl modern le acordă cu tot mai multă plăcere", scriu Titus Daniel Toma şi Victoria Barbu în cartea „Fundamente ale psihologiei educaţiei şi reeducării".

În plus, tatăl reprezintă dragostea şi securitatea pentru mamă şi prin intermediul ei pentru copil. Sugarul îşi găseşte astfel fericirea într-o relaţie triunghiulară stabilă, fiecare membru al ei fiind legat de ceilalţi prin iubire. Existenţa acestui triunghi tată-mamă-copil are un rol important în învăţarea vorbirii. De altfel, după părerea psihanaliştilor, copilul nu devine apt pentru învăţarea vorbirii decât atunci când a înţeles că între tatăl şi mama sa există această comunicare verbală la care el însă nu poate să participe. Din acest moment, orice atitudine nouă a copilului va trebui aprobată nu numai de mamă, dar şi de tată, care devine model pentru imitare şi judecător al oricărei acţiuni.

Copilul îl admiră pe tată şi visează să-i semene în toate. Această superioritate fizică şi intelectuală a tatălui, recunoscută sau proclamată, îl ajută pe băieţel să evite complexul oedipian (ataşamentul excesiv faţă de părintele de sex opus, însoţit de o anumită ostilitate faţă de celălalt).

„Rolul tatălui, redus în prima copilărie, merge crescând în aceeaşi măsură în care cel al mamei scade", scriu autorii. „Începând de la 7 ani, cele două roluri au importanţă egală; ele descresc paralel, până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască  relaţiile copilăreşti cu părinţii prin relaţii de la adult la adult."

Părintele care oferă siguranţă

Tatăl este personajul care trebuie să inspire atât mamei, cât şi copilului încredere, demnitate, fermitate, curaj, iniţiativă, optimism. El este cel care îl aruncă pe copil în sus şi îl prinde din zbor, şi copilului nu-i e frică. Sentimentul de siguranţă pe care îl are copilul atunci când este în preajma lui provine din impresia că tatăl domină lumea exterioară. Toma şi Barbu consideră că oricărui copil îi lipseşte tatăl dacă nu-l poate admira pe-al său.

Aşa cum mama îl face pe copilul încă mic să accepte anumite interdicţii, prin forţa dragostei pe care o are copilul pentru ea, tatăl face ca regulile să fie respectate, ajutându-se de legăturile de afecţiune pe care a ştiut să le creeze între el şi copil - este însă exclusă atitudinea tiranică a acestuia faţă de copil. Toma şi Barbu consideră că un tată lipsit de autoritate are o mai proastă influenţă asupra copilului decât absenţa lui totală.

Chiar şi atunci când mama reuşeşte să-l înlocuiască, preluându-i sarcinile, prezenţa lui în mijlocul familiei constituie o primejdie, fiind un permanent exemplu de slăbiciune sau de laşitate. De asemenea, o mamă prea slabă sau ostilă care devine complicea copiilor pentru a contrazice sau pentru a diminua autoritatea paternă creează o atmosferă  nocivă dezvoltării copilului.

În concluzie, pentru ca un copil să simtă că autoritatea există, că este imuabilă şi solidă, trebuie să aibă încredere în hotărârile pe care părinţii le iau în legătură cu el, să fie sigur că părinţii îl înţeleg, că au puncte de vedere stabilite. Această imagine a unirii lor, pe care o dau părinţii, şi a convergenţei punctelor lor de vedere şi de interes legate de copil trebuie folosite, mai mult decât orice altă metodă, la impunerea unei autorităţi paterne.