De ce mint copiii?

Copiii mint de timpuriu, din tot felul de motive: ca să evite o pedeapsă, ca să-şi facă prieteni sau ca să deţină controlul asupra unei situaţii. Dar cum reuşesc cei mici să deprindă şi să dezvolte acest obicei? Aparent, imitându-şi părinţii.

O mână de învăţaţi au decis că e timpul să încerce să înţeleagă de ce mint copiii, scrie „New York Magazine". În acest sens, doctorul Nancy Darling de la Universitatea de Stat din Pennsylvania, SUA, a ademenit o duzină de elevi de liceu într-o pizzerie, pentru un experiment.

Fiecare puşti a primit câte un pachet de cărţi de joc, însă, în loc de dame de cupă şi valeţi de treflă, pe cărţile din interior erau scrise subiecte în legătură cu care copiii îi mint uneori pe părinţi. Cu o felie de pizza şi un pahar de suc în faţă, puştii au analizat împreună cu cercetătoarea temele şi motivele minciunilor.

„La începutul interviului, elevii au spus că părinţii sunt cei care le dau totul şi că, într-adevăr, trebuie, în schimb, să le spună tot", observa Darling, citată de „New York Magazine". Până la sfârşit însă, copiii au descoperit pentru prima dată cât de mult minţeau de fapt şi câte dintre regulile familiei încălcaseră.

Cam 98% dintre elevi au spus că şi-au minţit părinţii. Din 36 de teme, adolescentul obişnuit a spus braşoave în legătură cu 12. În general, minciunile lor au fost legate de lucrurile pe care au cheltuit banii de la părinţi, hainele pe care le-au îmbrăcat în afara casei, întâlnirile pe care le-au avut, filmele văzute şi alcoolul pe care l-au consumat. De asemenea, adolescenţii au minţit despre petrecerea timpului într-un anturaj cu care familia nu e de acord sau despre cum îşi petrec după-amiezele când părinţii sunt la serviciu.

Rezultatele experimentului nu au fost influenţate de faptul că unii dintre elevi aveau note foarte bune sau că participau la diverse activităţi educative extraşcolare. Se pare că niciun puşti nu e prea ocupat ca să încalce câteva reguli.

Timp de două decenii, părinţii au pus onestitatea pe primul loc în ce priveşte trăsăturile de caracter dorite la copiii lor. Alte caracteristici, precum încrederea în sine sau buna judecată, nu sunt nici măcar pe aproape. Pe hârtie, copiii receptează mesajul. În statistici, 98% spun că încrederea şi onestitatea sunt esenţiale în relaţiile interpersonale. În funcţie de vârstă, 96% până la 98% dintre adolescenţi consideră că a minţi e moralmente greşit. În cazul acesta, întrebarea legitimă care se poate pune este: când s-au transformat cei 98% care cred că a minţi e greşit în cei 98% care mint?

Mincinoşi iscusiţi

Totul începe devreme. Într-adevăr, copiii isteţi sunt capabili să scornească minciuni încă de la vârsta de doi, trei ani. „Minciuna e legată de inteligenţă", explică doctorul Victoria Talwar, profesor la Universitatea McGill din Montreal şi expert în comportamentul copiilor.

Deşi considerăm sinceritatea ca virtute incontestabilă a copiilor mici, se pare că aceştia se pricep mai bine la minţit. Un copil care urmează să mintă trebuie să distingă adevărul, să conceapă o realitate alternativă şi să fie în stare să „vândă" noua realitate altei persoane.

Prin urmare, a minţi presupune atât o dezvoltare cognitivă avansată, cât şi instrumente sociale de care sinceritatea pur şi simplu nu are nevoie.

Până să atingă vârsta de patru ani, toţi copiii încep să experimenteze minciuna pentru a evita o pedeapsă. De aceea, mint nediscriminatoriu, adică oricând întrevăd posibilitatea unei pedepse. Un copil de trei ani va spune: „Nu mi-am lovit sora!", chiar dacă părintele a asistat la întreaga scenă.

Majoritatea părinţilor îşi ascultă copiii minţind şi se gândesc că sunt prea mici ca să înţeleagă ce este o minciună şi faptul că e greşit să o spună. Pur şi simplu, presupun că vor înceta când vor mai creşte şi vor învăţa să facă aceste distincţii. Talwar a descoperit însă că lucrurile stau exact invers: copiii care înţeleg devreme nuanţele între minciună şi adevăr folosesc aceste cunoştinţe în avantajul lor, fiind mai predispuşi să mintă atunci când au ocazia.

Studiile în care copiii sunt observaţi în mediul lor arată că un puşti de patru ani minte o dată la două ore, iar unul de şase ani o dată la o oră şi jumătate. Puţini copii fac excepţie.

Mecanisme de apărare

Când copiii ating vârsta şcolară, motivele pentru care mint devin mai complexe. Evitarea pedepselor este încă un catalizator principal, însă minciunile se transformă în ustensile prin care puştii îşi întăresc puterea şi simţul controlului. În şcoala primară mulţi copii văd minciuna ca pe un mecanism de apărare, pentru a scăpa de frustrări sau pentru a căpăta atenţie.

Majoritatea copiilor de şase ani care mint frecvent se redresează social până la vârsta de şapte ani. Dar dacă minciuna a devenit o strategie de succes prin care fac faţă situaţiilor dificile, un copil va continua să mintă. Jumătate din copii fac asta, iar dacă până la şapte ani încă mint foarte mult, sunt şanse mari s-o facă tot restul copilăriei.

„Fiul meu nu minte", insistă un tată în timp ce îşi priveşte puştiul de şase ani cum se joacă cu un student în laboratorul de cercetare al doctorului Talwar din Montreal. Tatăl în cauză era mândru de băiat, descriindu-l ca foarte sociabil şi o fire cu care te înţelegi uşor.

„Cel puţin eu nu l-am auzit niciodată spunând o minciună", îşi mai nuanţează acesta afirmaţia. Bărbatul l-a adus pe fiul său la laboratorul doctorului Talwar după ce a citit într-o revistă următorul advertorial: „Poate copilul tău să facă diferenţa între o minciună şi adevăr?". Era curios să afle dacă fiul său ar minţi, cu toate că nu era sigur că vrea într-adevăr să ştie răspunsul, povesteşte doctorul Talwar pentru „New York Magazine".

Puştiul a fost supus unui experiment. O doamnă drăguţă, cercetător sub acoperire, l-a angrenat pe puşti într-un joc pe ghicite, cunoscut în limbajul de specialitate ca paradigma tentaţie-rezistenţă. Aşezat cu faţa la perete, băiatul trebuia să ghicească jucăria pe care cercetătorul o scotea dintr-o lădiţă, după sunetul pe care îl făcea. Dacă ghicea de trei ori, câştiga un premiu.

Primele două au fost uşoare: o maşină de poliţie pe care a recunoscut-o după sirenă şi o păpuşă-bebeluş care plângea. A treia oară însă, cercetătorul a scos o minge de fotbal, pe care a aşezat-o deasupra unei felicitări cu muzicuţă pe care, când a deschis-o, a început să cânte „Für Elise".

Puştiul, desigur, era total confuz. În acel moment, doamna cea drăguţă a spus că trebuie să iasă un moment din cameră, dar că va reveni imediat şi îl avertizează să nu tragă cu ochiul. La început, copilul se străduieşte să reziste tentaţiei, dar, după 13 secunde, cedează şi se uită. Atunci cercetătoarea s-a întors în cameră şi nici nu a apucat să se aşeze pe scaun că băiatul a trâmbiţat triumfător: „Este o minge de fotbal!".

Apoi, realizând că nu trebuie să pară atât de sigur pe răspuns, a reluat pe un ton întrebător: „O minge de fotbal?" Doamna cea drăguţă l-a întrebat dacă s-a uitat.

Puştiul a zis hotărât că nu, iar un zâmbet larg i-a luminat chipul. Atunci, fără vreo urmă de suspiciune în glas, cercetătoarea l-a întrebat cum şi-a dat seama că sunetul venea de la o minge de fotbal. Puştiul şi-a proptit bărbia în pumni şi a spus: „Muzica suna ca o minge!", apoi: „Mingea suna negru şi alb". Copilul a adăugat că muzica suna ca mingile de fotbal cu care se juca la şcoală, adică exact ca scârţâitul pe care îl auzea atunci când lovea mingea.

Pentru a fi mai convingător, copilul a frecat uşor mingea cu palma. Cercetătoarea a trebuit să accepte că mingile de fotbal cântă Beethoven când sunt lovite şi să-i dea băiatului premiul promis.

Sinceritatea creează conflicte

Experimentul, explică Talwar, nu este doar pentru a vedea dacă un copil trişează când e tentat, ci mai ales pentru a testa abilitatea lui de a extinde o minciună, oferind explicaţii plauzibile şi evitând inconsistenţele care l-ar demasca. 76% din copiii de şase ani trag cu ochiul în timpul acestui joc, iar atunci când sunt întrebaţi dacă au trişat, 95% mint.

Talwar spune însă că înşişi părinţii sunt cei care îi învaţă pe copii să mintă. „Nu le spunem în mod explicit să mintă, dar ne văd pe noi făcând-o în situaţii sociale." Gândiţi-vă numai la cum ne aşteptăm să reacţioneze un copil când primeşte un cadou care nu-i place. Îl sfătuim să-şi reţină reacţiile sincere şi să afişeze un zâmbet politicos.

Însă minciunile „albe" sunt tot minciuni. Copiii învaţă că sinceritatea creează conflicte, pe când o minciună le atenuează. Ei ce ar trebui să facă?