Adevarul.ro

Peste 100.000 de oameni parcurg anual El Camino de Santiago, pelerinajul religios prin Spania care se încheie la Santiago de Compostela. Dintre călători, câteva zeci sunt români. Fie că vor să înţeleagă lumea în care trăiesc sau să se redescopere pe ei înşişi, această experienţă le schimbă vieţile.

Cătălina Murariu, Veronica Drăgoi şi Ion Nicolae au străbătut fiecare aproape 800 de kilometri pe jos pe El Camino de Santiago, pelerinajul vechi de peste 1.000 de ani care se încheie în Spania, la catedrala din Santiago de Compostela, la moaştele Sfântului Apostol Iacob. Pentru fiecare, călătoria a avut o altă semnificaţie. Sâmbăta viitoare, la conferinţa „Explore Camino" de la sala Tinerimea Română din Bucureşti, ei şi alţi pelerini îşi vor împărtăşi experienţele de pe drum.

În dimineaţa zilei de 27 septembrie 2007, Cătălina Murariu călca prima dată pe El Camino. Avea 24 de ani şi venea de la Bucureşti, unde tocmai îşi dăduse demisia de la primul ei job. Ajunsese în ziua precedentă la Saint-Jean-Pied-de-Port, un sat cu 2.000 de locuitori din Pirineii francezi, şi ar fi pornit direct la drum dacă cei de la Oficiul de informare a pelerinilor din localitate n-ar fi sfătuit-o să mai aştepte o noapte.

Paşaportul pelerinului, un pliant din carton subţire, decorat pe copertă cu scoica Sfântului Iacob, unul dintre simbolurile El Camino, i-a permis să se cazeze încă din prima noapte într-un refugiu special pentru pelerini.

Dimineaţa următoare s-a trezit devreme şi a început să meargă. Prima etapă a drumului traversa Pirineii.

Urcând, Cătălina a traversat păşuni alpine, a lăsat în urmă turme de vite şi de oi şi nici nu şi-a dat seama când a trecut în Spania. A continuat să meargă, pentru că drumul ce traversează Pirineii are 27 de kilometri şi trebuie străbătut într-o singură zi. Spre seară, pe întuneric, obosită de drum, cu dureri de picioare, a ajuns în prima aşezare spaniolă de pe El Camino: Roncesvalles. Erau doar două biserici şi două clădiri de piatră, construite pe vremea lui Carol cel Mare, toate ocupate de pelerini.

În acea primă seară, Cătălina a asistat la slujba pelerinilor, unde preotul a binecuvântat călătorii veniţi din diverse colţuri ale lumii. A urmat prima masă de pelerin: păstrăv pescuit din râul de munte din apropiere, supă de cartofi caldă şi vin.

Botezul drumului a fost urmat şi de un episod sever de tendinită, inflamaţia tendonului de la genunchi, atenuat cu un leac tipic pelerinilor: un litru de apă băut deodată. În prima noapte pe drum, Cătălina a dormit, ca şi în următoarele, într-un albergue, un refugiu special creat sau amenajat pentru pelerini, care are camere cu mai multe paturi, baie şi bucătărie comună, iar cazarea costă de la 3 la 7 euro pe noapte.

Veronica Drăgoi a străbătut distanţa până la Santiago în timpul-record de 25 de zile

Drumul e cel mai important

Pe El Camino vin oameni de tot felul, povesteşte Cătălina Murariu. Adolescenţi, familii cu copii, persoane trecute de 80 de ani, din Spania, Germania, Franţa şi Italia, dar şi din Statele Unite, Canada, Australia, Africa de Sud, Coreea sau Brazilia. Mulţi dintre pelerinii de pe El Camino se află în momente de răscruce în viaţă.

„Am întâlnit cupluri care urmau să se căsătorească şi voiau să se cunoască mai bine, persoane care tocmai trecuseră printr-un divorţ sau care tocmai ieşiseră la pensie, oameni cu dizabilităţi, oameni în căutarea inspiraţiei."

Când a ajuns prima dată pe El Camino, în vara lui 2004, Veronica Drăgoi era şi ea într-un moment în care nu ştia în ce direcţie să pornească. Avea 34 de ani, lucrase până atunci ca director de marketing, câştiga bine, dar nu o mai mulţumea ceea ce făcea. „Nu-mi dădeam seama ce să fac să scap de starea de disconfort pe care o aveam", povesteşte Veronica.

Apoi a aflat de El Camino. A primit de la o prietenă cartea lui Shirley MacLaine „The Camino", a citit-o şi şi-a dat seama că asta e soluţia: să meargă 800 de kilometri pe jos, din Pirinei la Santiago, să fie singură cu sine însăşi, în afara vieţii sale obişnuite, şi să redescopere cine este şi ce vrea. „Mi se părea extraordinară simplitatea drumului, faptul că din viaţa mea de corporatist n-o să mai am nevoie decât să mă scol dimineaţa, să plec încolo şi să tot merg liniştit, cât vreau eu, fără să mă grăbească nimeni. Şi că la un moment dat o să mă opresc. Şi o să-mi spăl rufele."

Înainte să plece, Veronica s-a pregătit mult, a citit forumuri, a vizitat magazine specializate şi şi-a luat toate măsurile de prevenire a micilor probleme fizice. Ca să nu facă bătături, şi-a cumpărat patru perechi de şosete speciale groase din lână şi din coolmax, o ţesătură specială, care nu reţine umezeala. Şi-a luat şi un sac de dormit, o pelerină de ploaie, un polar uşor, pantaloni scurţi şi pantaloni lungi, două tricouri care lasă pielea să respire, o bustieră, trei perechi de chiloţi, o pălărie de soare, un prosop uşor, un jurnal, o carte, sandale şi pantofi speciali pentru drumeţii, o sticlă din aluminiu pentru apă, o mică lanternă, feşe elastice, plasturi, medicamente şi o trusă de cosmetice redusă la esenţă.

A pus totul în rucsac cu grijă, ca să fie cât mai comod, şi l-a cântărit: avea cam şapte kilograme. Apoi a luat trenul de la Madrid până la Pamplona şi a călătorit cu un autobuz până la Roncesvalles. De acolo a pornit pe El Camino şi drumul a devenit cel mai important lucru. N-a mai interesat-o nimic din viaţa ei de până atunci.

Obiectivul pelerinilor este  catedrala din Santiago de Compostela

Antrenament Bucureşti-Buftea

În Evul Mediu, pelerinii veneau la Santiago de Compostela pentru a se închina la moaştele Sfântului Apostol Iacob. În ziua de azi, chiar dacă cei mai mulţi dintre pelerini îşi sfârşesc călătoria în catedrala din Santiago, puţini pleacă la drum animaţi numai de sentimentul religios.

Unii vor să se redescopere sau să găsească adevăratul sens al vieţii, alţii parcurg cei 800 de kilometri ca pe o probă sportivă, alţii caută modalităţi accesibile de a-şi petrece concediul. Iar unii, ca profesorul universitar de geografie Ion Nicolae, sunt fascinaţi de cultura regiunii, în jurul căreia, spune el, s-a creat unitatea europeană. La 60 de ani, el s-a decis să exploreze El Camino şi datorită interesului profesional de geograf, dar şi pentru că îşi dorea să-i facă pe cei de pe drum să înţeleagă că există şi „­altfel de români".

În iulie 2006, Ion Nicolae şi soţia sa, Cornelia Nicolae, au pornit pe El Camino. Se antrenaseră înainte prin drumuri pe jos de la Bucureşti la Buftea sau prin trasee pe bulevardele din Capitală. Au început de la Roncesvalles şi au parcurs tot drumul într-o lună. Din Pirinei au trecut în Navarra, o zonă plină de plantaţii de viţă de vie.

Drumul trece prin Pamplona, unde au loc an de an celebrele urmăriri cu tauri pe străzi, Puente de la Reina, cunoscut pentru un pod care are o reflecţie perfectă în râu, Logroño, capitala tapasului, şi Santo Domingo de la Clazada, în a cărei catedrală trăiesc într-o cuşcă aurită o găină şi un cocoş, amintind de legenda unei găini fripte care a cântat. Mai departe, la Burgos, pelerinii pot vedea una dintre cele mai frumoase catedrale din Europa, construită într-un stil eclectic ce ascunde toată istoria artei spaniole.

Meditaţie în mers

De la Burgos încep câmpiile aride mesetas. Aici, drumul uscat trece printre lanuri nesfârşite de cereale, iar vara căldurile pot fi greu de suportat. Este etapa cea mai monotonă a drumului, pe care unii o pot considera plictisitoare. Alţii simt însă că abia aici îşi intră în ritm şi pot să aibă „conversaţii cu ei înşişi", cum spune Cătălina.

Pe El Camino, zilele seamănă între ele. Cătălina se trezea devreme. Lua micul dejun la albergue sau pornea direct la drum cât mai devreme. Ora 10 dimineaţa o prindea deseori la al doilea mic dejun, în faţa unei ceşti de „cafe con leche" („cafea cu lapte"). Deseori, la bar revedea cunoştinţe din alte zile. Pe El Camino nu eşti niciodată complet singur, spune tânăra, poţi să-ţi faci uşor prieteni.

Dar dacă vrei să fii doar tu cu gândurile tale, e uşor să dai de înţeles asta şi să te îndepărtezi, cu tradiţionalul salut al pelerinilor „Buen Camino". La prânz, Cătălina mai poposea pentru un sandviş (bocadillo), iar seara, când ajungea în câte un albergue, după 20 sau 25 de kilometri de mers pe jos, scotea paşaportul la care adăuga încă o ştampilă, apoi îşi spăla hainele, înainte de cină. Dacă până a doua zi dimineaţă nu erau uscate, le agăţa cu ace de siguranţă de rucsac şi pornea mai departe.

El Camino e „o meditaţie în mers", spune ea. „Te arunci într-un spaţiu complet nou, te bucuri de natură, de mâncare, de arhitectură, de interacţiunea cu localnicii. Încerci să te gândeşti şi la tine şi să te regăseşti." Pe drum, ea a plâns pentru prima dată moartea unui prieten drag. „Murise cu doi ani în urmă şi n-am avut timp să mă gândesc cu adevărat la el. Pe Camino mi-au curs primele lacrimi."

Şi Veronica Drăgoi a reuşit să se conecteze cu sine însăşi. „Plecasem dintr-un context în ­care-mi puneam întrebări, eram stresată", spune ea. „Dar din secunda zero a călătoriei, toate au dispărut. Am devenit relaxată şi lucrurile erau minunate."

Supranumit „Drumul stelelor”, El Camino e plin de monumente care amintesc de trecerea pelerinilor

El Camino, un drum încărcat de energii pozitive

Regiunea aridă de mesetas se întinde până la Léon, un alt oraş care adăposteşte una dintre cele mai frumoase catedrale europene, construită într-un stil gotic perfect. De la Léon, El Camino începe să urce, traversează lanţul muntos al Cordilierei Cantabrice şi ajunge în Galicia. Aici, peisajul aminteşte mai mult de Irlanda decât de Spania, spune Cătălina. Drumul trece prin păduri seculare de castani, iar poteca e mărginită de ziduri mici din piatră prin care au crescut muşchi şi ferigi. Satele prin care trec pelerinii sunt făcute din piatră şi provin parcă din alt timp.

Cătălina şi-a dat seama că pelerinajul le dă călătorilor privilegiul de a fi singuri cu ei înşişi şi de a renunţa la griji. Aşa a început să se bucure de lucrurile simple, să fie recunoscătoare pentru un pahar cu apă, pentru posibilitatea de a sta jos când avea nevoie sau pentru un pic de umbră. Deşi nu este catolică, ea s-a bucurat şi de dimensiunea spirituală a drumului şi a participat la slujbele din localităţile de pe traseu, la care se spunea „Tatăl Nostru" în toate limbile.

A impresionat-o şi respectul de care se bucură pelerinii pe El Camino. În partea dinspre drum, viile şi livezile nu sunt culese, ca să fie fructe pentru ei, iar unii localnici pun în faţa casei coşuri cu smochine, nuci sau mere pentru călători. Tânăra din România a primit şi un toiag de mers de la un bătrân de pe drum, care strângea mereu prin pădure crengi care s-ar fi potrivit să devină toiege şi le dăruia pelerinilor. „E o bunătate şi o atenţie pe care n-o prea întâlneşti în viaţa de zi cu zi. Pe Camino, vezi tot ce e mai bun din om."

Şi Ion Nicolae spune că drumul e încărcat de energii pozitive, de prietenie şi întrajutorare. Explicaţia acestui fapt poate veni din încărcătura spirituală a drumului, dată de credinţa locuitorilor şi călătorilor că în biserici sunt moaştele sfinţilor. „La Santiago e racla cu moaştele Sfântului Iacob. N-are nicio importanţă dacă sunt sau nu sunt acolo, important e că lumea crede că sunt. Credinţa mută munţii din loc."

Compostela, diploma de pelerin

Ultima etapă din El Camino se încheie la Santiago de Compostela. În dimineaţa zilei de 7 noiembrie, la 41 de zile de la începutul călătoriei, Cătălina Murariu a intrat în oraş. S-a îndreptat grăbită către piaţa în care se află catedrala. A trecut pe sub o poartă unde un muzician cânta la cimpoi, instrumentul tradiţional al Galiciei, şi i-au dat lacrimile. Apoi s-a dus la Oficiul pentru pelerini şi a primit „compostela", documentul care atestă că un călător a parcurs El Camino.

După aceea a participat la slujba pelerinilor, la ora 12, unde sunt menţionate naţionalităţile tuturor celor care au ajuns în acea zi la Santiago şi sunt pomeniţi toţi cei de pe drum care au avut grijă de pelerini. Apoi, s-a plimbat pe străzile vechi şi s-a simţit ca acasă, pentru că a întâlnit oameni pe care-i cunoscuse de-a lungul drumului.

La sosirea în Santiago, Ion Nicolae a avut un sentiment amestecat. „Deşi eram după o lună de mers prin soare, vânt, noroi şi ploaie, aş fi vrut să nu se termine." Fotografiile din ziua sosirii o arată pe soţia sa, Cornelia, zâmbind fericită că a reuşit să ajungă la destinaţie şi pe el stând jos, posomorât. La slujba pelerinilor, în momentul când se spune câţi pelerini au ajuns la Santiago din fiecare ţară, el şi-a amintit unul dintre motivele pentru care hotărâse să plece pe drum.

„Când în faţa a mii de oameni, la capătul lumii, se aude numele României altfel decât în contexte nenorocite, uiţi că te-a bătut soarele în cap şi că te-a plouat până la piele 30 de ore."

Ion Nicolae  parcurge El Camino în fiecare vară, de patru ani

Întoarcerea acasă

Când a ajuns în august 2006 pentru prima dată la Santiago de Compostela, Ion Nicolae nu ştia că va reveni pe El Camino împreună cu soţia sa în fiecare vară, reluând pelerinajul cu modificări, oprindu-se în localităţi diferite şi cunoscând mereu alţi şi alţi oameni. El Camino le-a umplut în primul rând concediile.

„Apoi, am devenit mai apropiat de fenomenul religios contemporan şi am înţeles, cred, de ce sunt un miliard de catolici şi doar 200 de milioane de ortodocşi." Revenirea an de an pe El Camino este o întoarcere acasă, spune Ion Nicolae, care împlineşte anul acesta 64 de ani. „Trăiesc 10 luni în nebunia asta din ţară şi două luni sunt în Spania. Îmi încarc bateriile pentru încă un an."

Dacă sănătatea îi permite, el vrea să parcurgă după ce iese la pensie traseul de la peştera Sfântului Andrei, în Dobrogea, până la Santiago de Compostela, aproape 4.000 de kilometri. Nu în ultimul rând, El Camino l-a făcut pe Ion Nicolae parte dintr-o comunitate globală a pelerinilor. Anul trecut s-a întâlnit la Ateneul Român cu un catalan care, văzându-i pe rever mica insignă roşie cu crucea Sfântului Iacob, pe care o poartă mai tot timpul, l-a îmbrăţişat ca pe un frate.

Fericirea e în lucrurile mici

Pentru Cătălina Murariu, primul pelerinaj la Santiago de Compostela s-a încheiat abia când a luat autobuzul spre aeroport şi a fost şocată de viteza maşinii. „Atunci îţi dai seama că trebuie să revii la realitate", spune ea. Întoarcerea la viaţa obişnuită a fost dură, dar în 2009 Cătălina a pornit din nou pe El Camino, de data aceasta alături de prietenul ei.

„Îmi imaginez că vor fi şi alte Camino pentru că la un moment dat îţi intră în sânge", povesteşte ea. Drumul nu i-a schimbat radical viaţa, dar i-a reamintit că poate fi fericită şi cu foarte puţin. „­N-are rost să te agiţi, să te stresezi pentru nimic atât de mult. Important e să ai prieteni alături, să fii cu zâmbetul pe buze şi să te duci înainte." Pentru a împărtăşi experienţa El Camino în România, Cătălina a decis să organizeze conferinţa „Explore Camino".

La întoarcerea din pelerinaj, Veronica Drăgoi a redevenit director de marketing. Dar viaţa ei s-a schimbat. A scris chiar o carte despre experienţa avută, „Camino. O călătorie care mi-a schimbat viaţa".

„Înainte eram măcinată de griji, întrebări şi probleme, care în timpul călătoriei au dispărut complet. Am descoperit că nu există, că noi le fabricăm", spune Veronica. Întoarsă la viaţa ei obişnuită, ea a revenit însă la griji. După El Camino, Veronica a mai lucrat încă patru ani ca director de marketing, timp în care şi-a deschis un hostel. După aceea a renunţat definitiv la job şi a mai făcut un El Camino, împreună cu nepoata sa, în 2008. De un an şi jumătate, Veronica Drăgoi nu mai lucrează într-o corporaţie şi se ocupă doar de propria afacere. Abia acum, spune ea, se apropie în viaţa cotidiană de starea pe care a trăit-o pe Camino. Lipsa grijilor, în fiecare zi.

Pelerinaje importante

Roma a fost din Evul Mediu un loc de pelerinaj al creştinilor. Una dintre rutele lor era Via Francigena, care leagă Canterbury de Roma, trecând prin Anglia, Franţa, Elveţia şi Italia.

Fatima (Portugalia), catedrala din Lourdes (Franţa) şi Istanbul (Turcia) sunt alte locuri de pelerinaj creştin.

Muntele Athos (Grecia) este un loc important de pelerinaj pentru Ortodoxie, dar accesul femeilor nu este permis la mănăstire.

Ţara Sfântă şi Ierusalim sunt locuri de pelerinaj atât pentru creştinism cât şi pentru iudaism şi islamism.

Mecca este cel mai important pelerinaj al Islamului, care trebuie făcut măcar o dată în viaţă de orice musulman.