Adevarul.ro

Este desemnată de Reader’s Digest „Europeanul Anului 2010”, pentru că a salvat 420 de fete obligate să se prostitueze. Am pătruns dincolo de uşa adăpostului secret, unde fetele trecute prin astfel de drame încep o viaţă normală.

Când a înfiinţat adăpostul pentru femei-victime ale traficului sexual transfrontalier, acum 12 ani, Iana Matei înregistra o premieră în România în acest domeniu. 420 de femei s-au întors din iadul prostituţiei forţate aici, şi au primit mâncare, îmbrăcăminte, consiliere psihologică, şi, mai presus de toate, dragoste necondiţionată.

Înăuntru e un aer călduţ, uşor stătut. Obloanele sunt trase şi în livingul imens liniştea e tăiată de câteva replici din filmul american ce rulează în voia lui. E o acţiune cam bleagă, cu nişte adolescenţi pe un teren de fotbal, care râd la glume proaste.

Ai spune că nimeni nu e atent la ei, deşi sunt mai multe perechi de priviri aţintite asupra televizorului. Ale Maiei, de exemplu. Stă cu picioarele tolănite peste marginea canapelei, cu un aer flegmatic. O puştoaică  brunetă, cu trăsături frumos conturate, din care a vrut să taie când şi-a înfipt mai multe perechi de cercei în urechi.

Mai încolo, pe canapea sunt alte fete. Unele cu picioarele strânse sub ele şi capul pe genunchi, altele şezând, pur şi simplu, cu mâinile abandonate lângă corp. Ştiu toate că în faţa lor rulează un film prost, dar nu se ridică nici una să schimbe canalul sau să plece pur şi simplu. Să se ridice în picioare şi să spună „ce tâmpiţi!" sau orice altceva. Stau acolo ca un dat, legate între ele cu un fir invizibil, fără să vorbească una cu alta, fără să schiţeze vreun gest. Stau doar laolaltă, un grup ciudat, într-o sufragerie enormă.

Le leagă ceva despre care nu vor să vorbească una cu alta. Fiecare dintre ele duce cu ea scenarii de film şi toate sunt drame, şi în toate ele sunt personajul principal. Ştiu foarte bine în ce moment al acţiunii se găsesc acum: cel de recuperare, într-o casă aşezată pe o colină, într-o sufragerie care nu e orice fel de sufragerie, ci un loc secret. Un adăpost pentru victimele traficului de persoane, unde nu ajunge nimeni decât alte fete, doi asistenţi sociali, şi ea, Iana. Când se aud frânele maşinii în faţa adăpostului, se animă ceva. Nu se poate spune că ele zâmbesc, dar tresar şi o caută cu privirea. Una dintre ele, ce pare mai vioaie, se ridică, merge la geam, dă oblonul la o parte, apoi întoarce capul spre canapea: „A venit!"

Acum nu se mai uită la film, ci la doamna blondă care a deschis uşa. Când a închis-o la loc, înăuntru intraseră deja o adiere răcoroasă, puţină lumină şi zâmbetul ei larg. Nu ai cum să-i dai 50 de ani. În ultimii 12 a deschis uşa aceasta şi a zâmbit de fiecare dată, indiferent de cum erau lucrurile în ziua aceea în viaţa ei. Şi cumva, ele simt. În una din zile se decid, merg la ea şi vor să vorbească. Vor să spună ce s-a întâmplat vor să întrebe de ce şi vor să ştie cum va fi de acum înainte şi dacă vor uita vreodată.

Telefon de la un poliţist

Victimele prostituţiei se tem să-şi dezvăluie identitatea şi să vorbească despre dramele lor

Acum 12 ani, Iana a răspuns pentru prima dată la astfel de întrebări. Se întorsese din Australia, o ţară care i-a fost gazdă şi refugiu din comunism, zece ani de zile. De formaţie psiholog, Iana Matei a început să se implice în diverse proiecte pentru copiii străzii, o problemă complicată pentru România la acea vreme. Făcuse deja cunoştinţă cu autorităţile locale din Piteşti, şi, într-o zi, a primit un telefon de la un poliţist.

„Uite care e treaba. Am aici trei coarde, le-am luat de pe stradă, put ca dracu' şi nu ştiu unde să le duc. Nu vii tu să le iei?" „Aşa mi-a spus. M-am urcat rapid în maşină şi în câteva minute am fost acolo. Când am ajuns, era să fac un şoc. Erau trei copii, trei fete de 13-14 ani, îngheţate, dezbrăcate şi flămânde. Mi-au spus ceva aiuritor, că au fost vândute de un ţigan şi apoi cumpărate de unul Jurcă din Câmpulung şi scoase la produs!"

Atunci a ţipat la poliţist, că de ce vorbeşte aşa cu nişte copii, de ce nu realizează că se găseşte în faţa unui caz de trafic de persoane şi exploatare sexuală de minori. Ăla n-a zis decât „eu nu ştiu ce să fac cu curvele astea", a scuipat nişte resturi de tutun, a trântit portiera şi a plecat.

Apartament închiriat în Piteşti

Iana a rămas cu ele în stradă. Şi ele o priveau rugător şi le era frig. „Le-am luat în maşină şi m-am dus să le iau ceva de mâncare mai întâi. Erau lihnite. Nu ştiam ce să fac, unde să le duc. Acasă la mine nu aveam loc. Am vorbit şi le-am spus că vor sta în noaptea aceea la spital. Pat cald, masă caldă. Între timp eu o să mă gândesc ce e de făcut."

În noaptea aceea, în care nu a închis un ochi, s-a născut „Reaching Out", prima organizaţie care oferă adăpost pentru femeile victime ale traficului de fiinţe umane din România. A doua zi s-a dat jos din pat, ştiind foarte bine ce are de făcut. A închiriat un apartament în Piteşti şi s-a mutat acolo cu ele. Le-a dat de mâncare şi le-a îmbrăcat şi apoi s-a pus pe scris proiecte, pentru că mai trebuiau bani. Ele se uitau la televizor sau găteau ceva la bucătărie, o întrebau uneori „mama, vrei şi tu?", aduceau farfuriile în sufragerie, se întindeau pe jos şi mâncau, în timp ce ea butona de zor pe tastatura calculatorului.

Apoi Organizaţia Internaţională pentru Migraţie a aflat de ea şi a sunat-o ca să-i spună că mai sunt fete care au nevoie de un acoperiş, cel puţin până se pun pe picioare. Erau repatriate din Bosnia, Macedonia sau Albania, unde fuseseră maltratate şi exploatate sexual. Atunci Iana a mai închiriat un apartament.

„Asta e chemarea mea! Să le ajut pe ele"

În centru, fetele învaţă să se gospodărească şi sunt încurajate de Iana să îşi finalizeze studiile

Într-o dimineaţă, Sonia s-a trezit cu un sentiment ciudat. Era bucuroasă, asta ar putea spune despre ceea ce simţea. Uitase că era încă o zi dintr-un lung şir, când mâncarea în casă era puţină şi rece, uitase că gazele erau oprite pentru neplată, că ai ei se uită şi astăzi la televizor, în aceeaşi poziţie, şi cu aceleaşi mine încremenite de sărăcie într-un amestec de deziluzie cinică cu renunţare. Astăzi însă avea să se vadă iarăşi cu el.

Şi acest gând o liniştea, mătura tot ce era urât şi rânced în apartamentul ei. Apoi a fost mai mult decât atât. El îi aducea promisiunea unei noi vieţi, îi povestea despre cum vor merge împreună în Italia, să muncească, să câştige bani şi să trăiască împreună. Se şi vedea. O garsonieră doar a lor, unde seara s-ar fi refugiat fericiţi. Le-a spus alor ei că pleacă şi că le va trimite bani. Vor avea o viaţă mai bună, vor vedea.

Sonia trage aer în piept şi îşi mută privirea de la mâinile ce se freacă maladiv una de alta, către fereastră. Îi e greu să continue povestea, dar ştie că trebuie s-o facă. „Când am ajuns în Italia nu am mers la nici o garsonieră." Coboară ochii în pământ şi îşi mai ia o dată avânt.

„Am ajuns undeva la periferie şi am văzut nişte barăci. Erau lângă gropi de gunoi, era mizerie. Iubitul meu m-a predat unui individ şi în faţa mea a primit bani pentru mine. După ce el a plecat, am fost bătută cu pumnii şi cu picioarele, mi s-au luat actele şi după o oră eram pe autostradă. Cu primul client."

După ce iubitul ei a plecat, Sonia a fost atât de şocată în vâltoarea lucrurilor, încât nu putea să protesteze, nu putea să facă nimic. Nu putea nici măcar să ţipe. „Începusem să mă prostituez şi singurul lucru la care mă gândeam era să fac ce vor ei, că altfel mă omoară." Dimineaţa era luată de traficanţi, împreună cu celelalte fete şi adusă la barăci. Aici dormeau pe jos, era frig şi nu primeau de mâncare. Dacă una dintre ele cerea ceva, apă, sau o pătură, erau bătute toate şi violate. După câteva ore de somn, niciodată suficiente, se trezeau în acelaşi calvar.

Banii pentru ONG-urile împotriva traficului vin greu deoarece sponsorii consideră că „îşi strică blazonul“

După un timp, Sonia începuse să ceară ajutorul clienţilor. Căuta o urmă de umanitate în ochii lor şi spera că într-o zi unul o să înţeleagă. „Era un italian în vârstă. Mi-a spus că mă ia cu el, că mă salvează. Am crezut că am scăpat, că mi-a surâs şi mie norocul."

N-a fost să fie aşa. Italianul a luat-o într-adevăr cu el, dar numai ca s-o transforme în sclava lui sexuală. După un an de zile în apartament, închisă între patru pereţi, a reuşit să fugă. A mers la un spital şi a cerut ajutorul, după care a ajuns la o secţie de poliţie. Apoi a sunat la Iana.
„Aceste femei caută cu disperare dragostea!"

Până la Sonia, Iana mai adăpostise la „Reaching Out" aproximativ 400 de femei, victime ale traficului de persoane. Din momentul în care intră în contact cu ele, le ghidează non-stop, la fiecare pas, mai întâi telefonic, imediat cum coboară din microbuzul sau avionul care le aduce acasă.

De obicei, se întorc din Italia şi Spania, principalele ţări de destinaţie pentru victimele din România. Conform unui raport anual al Departamentului de stat SUA privind traficul de persoane în 2009, femeile şi copiii din România sunt traficaţi în special către aceste două ţări. Urmează Grecia, Cehia şi Germania, cu trafic pentru exploatare sexuală, cerşetorie forţată şi muncă forţată în agricultură. De la primul contact telefonic, Iana devine pentru aceste fete eroul vieţii lor.

Fiindcă ea este cea care le ascultă nu pentru a completa o plângere, ci doar pentru că îi pasă şi vrea să le dea o mână de ajutor. Nu vorbesc de prima dată, pentru că şocul traumei le afectează în mod diferit. Dar se simt în siguranţă, şi acesta e primul pas. Vor urma şedinţe de consiliere psihologică şi zilele vor curge aproape în rutină, cu sarcini cotidiene care să le readucă la realitate, să le responsabilizeze, să le facă să înţeleagă că încă mai au de muncit ca să îşi salveze viaţa.

Să iasă la suprafaţă. Şi Iana este în aceste momente mai mult decât familia lor. Pentru că, de obicei, familia nu înţelege. „Eu le spun de când ajung în ţară să nu meargă acasă. Să vină aici. Pentru că în sânul familiei trauma se adânceşte de multe ori. Părinţii le reproşează că sunt prostituate, că sunt proaste şi că de aceea au fost păcălite, că i-au dezonorat, că i-au făcut de râs în faţa vecinilor. Suntem o societate bolnavă, în care un copil încă este crescut sub mottoul «eu te-am făcut, eu te omor!»"

Majoritatea fetelor şi femeilor traficate sexual provin din familii dezorganizate, spune Iana. Nu au primit afecţiune sau atenţie în copilărie. „Aceste femei caută cu disperare dragostea! Nu e vina lor şi eu mă chinui să le fac să înţeleagă asta."

Un compromis criminal

După ce a ajuns la adăpost, Sonia a sunat acasă. Nu mai vorbise cu ai ei de un an de zile. Le-a povestit tot. Ca să se elibereze, ca să se spovedească. Să capete iertarea pe care nici ea nu şi-o acordase. Pentru că, deşi a trecut aproape un an de când este în adăpost, Sonia nu a ieşit încă din depresie. Se culpabilizează, spune că din cauza ei s-a petrecut totul. Nu vede nicio speranţă de nicăieri.

Ziua stă în centru cu ochii în tavan, de obicei într-un loc pe care nu prea îl schimbă. Spune că e grasă şi că n-o să găsească niciodată pe cineva care s-o iubească. Nu vorbeşte decât la şedinţele de consiliere. O ascultă pe Iana, care îi spune că vor căuta împreună o chirie în oraş, un loc de muncă... Ascultă pierdută, dar nu crede nimic. Nu vede cum ar fi posibil.

Când a sunat acasă, a răspuns mama ei. „Mi-a spus să nu mă întorc, că îi fac de râs. Nu au bani nici ei... mi-a reproşat că nu le-am trimis nimic de acolo. Ei mi-au spus atunci să nu plec, dar eu nu am ascultat." A mai sunat de câteva ori de atunci, dar mesajul a fost acelaşi. Nu a mai vorbit acasă de peste jumătate de an. „Oamenii aceştia sunt bătuţi în cap!", se revoltă Iana. „Sonia nu este un caz singular. Multe dintre fetele care se întorc acasă primesc acelaşi tratament din partea celor mai apropiaţi oameni din viaţa lor."

Pentru că sunt robi ai prejudecăţilor sociale, părinţii şi rudele acceptă tacit compromisuri criminale, mai ales dacă fetele se întorc acasă însărcinate fără voia lor şi este prea târziu pentru un avort. „Când revin acasă, fetele dau peste cel care le-a traficat. Ăla se poartă de parcă nimic nu s-a întâmplat, el continuă să fie vecinul de scară. Are acum însă un nou ţel: s-o împiedice să depună mărturie la poliţie. Nu de puţine ori s-a ajuns la următoarea înţelegere: pentru ca fata să nu-l denunţe, traficantul o ia de nevastă. Familia e mulţumită că bebeluşul va avea un tată, traficantul e mulţumit că are situaţia sub control, iar  ea că poate într-un fel să îşi continue viaţa în societate."

„Ce strică ei trebuie să repar eu"

Deşi teoretic au toate şansele să se reintegreze în societate, odată salvate din mâinile traficanţilor, pentru aceste femei trauma continuă, însă sub o altă formă. Ele nu sunt privite ca victime de către societate, ci ca prostituate. De cele mai multe ori, când ajung la adăpost au nevoie de îngrijiri medicale. Se întorc bătute, tăiate cu lama, arse cu ţigara, însărcinate, cu boli venerice, în stare de şoc post-traumatic sau cu depresie puternică. Iana merge cu ele la spital. Pentru că ştie că au nevoie de cineva de partea lor acolo. Un avocat sub acoperire.

„Îmi amintesc de o fată din Hunedoara, de 20 şi ceva de ani. Luase sifilis şi am dus-o de urgenţă la spital. Asistentele şuşoteau, râdeau şi se uitau la ea ca la o ciumată. Iar doamna doctor a apărut ţanţoşă pe holuri şi a urlat la mine cu ecou: scoate-ţi sifilitica din salon, că mi le umple pe toate! Cât de nepregătit trebuie să fii ca doctor, să nu ştii cum se ia sifilisul? Din cauza unor tâmpiţi ca ăştia e munca mea de psiholog atât de grea. Ce strică ei, trebuie să repar eu. Căci asta e chemarea mea, să le ajut pe ele!" 

Odată, Iana a însoţit la spital o altă fată traficată, însărcinată în luna a noua. Îi venise sorocul şi sarcina era cu probleme. Avea tripleţi, şi din cei trei bebeluşi au supravieţuit doar doi. Imediat după naştere, mama a dispărut fără urmă. Nu putea concepe să fie mamă pentru copiii pe care nu şi i-a dorit. Şansele de supravieţuire ale micuţilor sunt minime, spuneau doctorii. Mama îi părăsise şi toţi anticorpii erau în laptele ei. Bolnavi, fără mamă şi neglijaţi de asistente, bebeluşii se luptau să supravieţuiască în incubatoare micuţe.

Iana stătea şi îi privea cu orele. "Asistentele se purtau cu ei precum cu nişte şobolani, ca şi cum dacă au fost părăsiţi înseamnă că nu sunt buni. Mult timp au fost bolnăvioare fetiţele şi eu făceam naveta Bucureşti-Piteşti în fiecare zi. Ca să simtă că sunt acolo, că nu sunt singure." Când şi-au revenit, Iana a devenit mama lor. Iar fiul ei de 23 de ani, rămas în Australia, a câştigat două surioare. Acum, Iana îşi duce îngeraşii de doi ani şi jumătate la grădiniţă dimineaţa, iar pe la prânz îi ia acasă.

Procesul care nu va avea loc

Multe dintre fetele exploatate ajung în centru însărcinate sau cu un copil. În ciuda celor întâmplate, îşi iubesc copiii necondiţionat

Cel mai mare procent al victimelor exploatate sexual s-a înregistrat în primul semestru al anului 2007 şi de atunci este în scădere, spune Romulus Ungureanu, preşedintele Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane, din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. În primele şase luni ale lui 2009 au fost identificate în România 121 de persoane traficate sexual, reprezentând 35% din totalul victimelor traficului de persoane.

Traficul sexual începe să ocupe un loc secundar în rândul modalităţilor de exploatare, locul fiindu-i luat de exploatarea prin muncă forţată. Asta nu înseamnă însă că victimele sunt tratate corect, dacă sunt mai puţine. „Un proces pe trafic în România durează ani de zile", spune Iana.

„Tocmai când se pun pe picioare şi încep o viaţă nouă, aceste fete sunt chemate să apară în faţa justiţiei şi să povestească toate ororile trăite. Aici se confruntă cu avocaţii bine plătiţi ai traficanţilor, cu judecătorii insensibili, de cele mai multe ori sunt ameninţate pe stradă sau la telefon ca să renunţe la plângere, sunt şantajate emoţional."

Viaţa continuă să le fie dată peste cap, şi de multe ori, pe parcursul acestui traseu renunţă. Nu vor să mai audă despre acest episod, preferă să uite, să lase în urmă, să şi-l scoată din minte ca şi cum nici n-a existat. Iana le sprijină şi în acest punct. Le spune că trebuie să lupte, pentru ca ei să plătească.

În cazul Soniei, procesul nici nu are cum să aibă loc. Nu ştie împotriva cui să facă denunţul. Are un nume fictiv şi nişte semnalmente. Atât. Şi o mare dorinţă să uite tot. Iana îi lasă timp, atât cât are nevoie. Chiar dacă perioada în care centrul asigură protecţia este de un an, Sonia va sta acolo până când îşi va acorda o şansă. După ce vorbeşte şi mănâncă cu fetele, Iana iese din centru.

Merge să îşi ia fetiţele de la grădiniţă. În drum spre maşină primeşte un telefon. Zâmbetul de pe faţă îi dispare, trăsăturile feţei i se încordează, vocea de dincolo este slabă, se aud zgomote pe fundal. „Da. Sigur că poţi să stai în centru! Unde eşti acum? Curaj! Te aşteptăm să vii! Când ajungi la graniţă, le spui poliţiştilor de frontieră că ai fost în vizită la o prietenă. Altfel, numele tău va intra într-o bază de date şi asta nu te avantajează deloc. Ascultă-mă, este prima şi ultima oară când te învăţ să minţi!"

Falşii cuceritori

Metoda „lover boy" este cea mai recentă strategie a traficanţilor de fiinţe umane.

„Totul este pus la punct cu minuţiozitate. Cuceritorul, cel care vrăjeşte fata şi o face să se îndrăgostească de el şi să capete încredere, îşi ia tot timpul de care are nevoie. Reţelele de trafic utilizează de obicei persoane străine care intră în rolul bărbatului galant şi cu bani. Un astfel de personaj poate juca mai multe roluri simultan. Adică dezvoltă mai multe relaţii cu fete, în acelaşi timp, până când vine ziua în care le face propunerea", explică  Bogdan Motoroiu, şef al Serviciului de Combatere a Traficului de Persoane, din cadrul Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate.

Recrutorii sunt de obicei persoane cunoscute victimelor. Motoroiu spune că cea mai frecventă strategie este cea a promisiunii unui loc de muncă în străinătate, în 75% dintre cazuri. Cel care „agaţă" poate fi iubitul, vecinul sau prietenul din copilărie. În peste 80% din cazuri, recrutorul e o persoană apropiată victimei sau foarte apropiată.