Sclavii obiectelor inutile din casă

Puţini au darul de a nu se ataşa de lucruri. Obiecte de tot felul, de la televizor până la bibelouri, au puterea miraculoasă de a ne deveni dragi şi, aparent, indispensabile.

La fel ca în povestea cu cerşetorul primit la căldură, odată intrate pe sub pielea stăpânului, lucrurile încep să-i ocupe tot spaţiul vital. De pildă, mai toţi cunoaştem pe cineva de la ţară care nu se poate despărţi de vechea lui Dacie, oricâte reclame cu programul „Rabla" ­s-ar difuza la televizor.

Maşina cumpărată cu zeci de ani în urmă ocupă curtea, face umbră răsadurilor şi, chiar dacă are roţile îngropate în noroi, „se încăpăţânează" să stea acolo în fiecare an, pentru că face parte „din familie". Rabla are un nume care trezeşte dulci nostalgii, a dus cândva copiii la mare şi, categoric, nu poate fi „ucisă" cât timp mai funcţionează. Dar maşina nu e singurul obiect care trezeşte pasiuni. Unii adună cărţi şi reviste, pe care le cumpără mai repede decât au timp să le citească, alţii bibelouri tematice, seturi de scule pe care nu le folosesc niciodată, sticle de băutură, brichete, CD-uri, ceşti de cafea sau unelte de scris.

Cei mai mulţi se ataşează însă de haine. Ele reprezintă vremurile când erau „tineri şi frumoşi", iar acum nu se îndură să le arunce sau să le dea altcuiva, deşi e limpede că din cauza lor nu mai au loc prin şifoniere. Alţii nu renunţă nici la vechile frigidere, televizoare sau maşini de spălat, deşi acestea zac prin casă şi nu le mai folosesc la nimic, astfel că acţiunile repetate de reciclare lansate în România nu obţin efectul scontat. Dar situaţia e asemănătoare şi în străinătate.

Mania depozitării

Doi cercetători americani, Randy Frost, profesor de psihologie la Smith College, şi Gail Steketee, decan al Universităţii din Boston, spun că dorinţa compulsivă de a păstra lucruri inutile este, de fapt, o boală. În volumul „Stuff: Compulsive Hoarding and the Meaning of Things" („Chestii: Boala depozitării şi semnificaţia lucrurilor"), Frost şi cei doi autori susţin că orice om are tendinţa de a se ataşa de obiectele personale, dar e O.K. dacă poate să le arunce sau să le dăruiască atunci când nu-i mai sunt utile.

Tendinţa de a păstra lucrurile necesită însă o monitorizare atentă pentru că, de regulă, se agravează cu trecerea timpului şi riscă se se preschimbe în manie.Randy Frost povesteşte că a descoperit bătrâni care îşi transformaseră casele în depozite de ziare vechi. Mulţi nu mai aveau puterea de curăţa nici măcar praful de pe ele şi, cum toţi pereţii erau căptuşiţi cu rafturi, se strecurau cu greu printre mormanele de hârtie tipărită. Cu toate acestea, la auzul propunerii de a le dona unei biblioteci, se schimbau la faţă de durere.

Specialiştii spun că aceste persoane nu-şi dau seama cât sunt de legate de lucrurile lor. La o simplă discuţie, ei admit că „au o problemă" şi chiar pronunţă cuvintele „nu mă pot abţine", dar nu concep că ar putea fi bolnavi. Teoretic, ar fi de acord să mai scape de „câteva" dintre obiectele care îi ­încurcă. Dar dacă sunt invitaţi ferm să arunce un anumit lucru, care în mod evident nu are nicio valoare şi nu le mai este de folos, ei devin brusc agresivi. Acesta e simptomul clar al maniei depozitării.

Cât îţi ia să te desparţi de lucruri

Rudele care observă cum casa unui astfel de om se transformă treptat într-un depozit consideră că acesta a devenit leneş sau dezordonat şi, fiind în vârstă, îl acceptă aşa cum este. „E greu să te gândeşti că e vorba de o boală. Aceşti oameni sunt, aparent, sănătoşi", admite profesorul ­Steketee. Acest ataşament anormal pentru lucuri fără utilitate şi fără valoare indică însă o incapacitate a creierului de a procesa informaţii în mod eficient, care este în sine o afecţiune gravă.

Pentru a evita pasiunile pentru lucruri fără valoare, Frost şi ­Steketee recomandă cronometrarea timpului necesar pentru a lua decizia de a le arunca. Dacă deliberarea nu durează mai mult de câteva minute, nu e niciun pericol.