Domnu’ Liviu, Luminiţa, Paula şi Vasile

Până şi capitaliştii ăia pe care vrem să-i copiem au înţeles că milioanele lor de euro nu le pot veni în conturi decât dacă angajaţii sunt sănătoşi tun! Cazematele, adică imobile

Până şi capitaliştii ăia pe care vrem să-i copiem au înţeles că milioanele lor de euro nu le pot veni în conturi decât dacă angajaţii sunt sănătoşi tun!

Cazematele, adică imobile anapoda poziţionate, pestriţe la acoperiş, şi unele de un prost-gust desăvârşit, din “rezidenţiala” zonă Bragadiru se perindă repejor prin geamul uşor fumuriu, de la praful şi mizeria cotidiană. Peisajul care se curăţă kilometru cu kilometru scoate în cale tot felul de plăcuţe cu steagul Uniunii Europene, ruginite pe la colţuri, ca să nu uiţi că te afli în comunele Mihăileşti sau Cornetu din UE. 

Las în urmă şi casa de cultură, Mihai Eminescu, inscripţionată cu fonturile acelea care te fac să te întorci în timp. Un bătrân ce împinge cu năduf un cărucior de fier, plin cu paporniţe nespălate, îmi spune răspicat: “Satul Drăgănescu? Înainte şi la dreapta”.

La ţară, cuvintele sunt puţine, însă pline de sens.  Maşina se parchează pe o uliţă. E noroi, c-aşa-i pe uliţă. Nu mult, căci n-a plouat suficient. Încet, peisajul devine relaxant. Casele sunt simple, deşi trendul de la oraş se face simţit la o casă frumuşică a cărei estetică e marcată de termopane albe, de spital.

Peisajul e înghiţit de atmosfera splendidă creată de glasurile a sute de copii, cu vârste de la 2 la 14 ani, care se pregătesc  să facă sport. La o serbare câmpenească.

Paula Ivan, recordmena olimpică în proba de 1.500 de metri  la Jocurile de la Seul, şi Vasile Andrei, campion olimpic la lupte în 1984, la Los Angeles, au un zâmbet zgribulit pe care-l împart cu candoare copiilor, care habar nu au cine sunt. Situaţia nu-i irită deloc  pe cei doi, modestia şi valoarea emanând la fiecare gest sau vorbă.

Câteva ţigăncuşe, gătite în blugii de duminică,  îşi unduiesc şoldurile pe lângă cele două drapele ale  României înfipte în suporturile familiare ceremoniilor de sfârşit de an. Un puşti cârlionţat, cu aer hollywoodian, le face curte, arătându-şi dinţii în­­­­­­­­tr-un zâmbet sincer. Scena se încheie, brusc, cu un foc de pistol (tras de Ion Buliga, secretarul general al Federaţiei Române de atletism). S-a dat startul la cros!

Vreau să aflu pe ce distanţă, iar cineva mă pune la punct cu un răspuns colosal: “Vreo 814 metri şi 999 de centimetri!  Ce dracu’, mă nea Cosmine, aici nu eşti la Eurosport, copiii ăştia aleargă de plăcere…!”. Înghit în sec (ajutat de o ţuică bună şi curată de prună)  şi încep să înţeleg ce se întâmplă. Un domn, Liviu Roşca, ajutat de un sponsor, dna Luminiţa Jelescu, de la Avicola Mihăileşti (sună a titulatură de odinioară, nu?) au grijă de aceşti copii.

Mai mult, doamna le dă multora de mâncare (a se citi că-i hrăneşte zilnic!) fără să ceară ceva în schimb.  Domnu’ Liviu (căci aşa i se spune în zonă) are chiar un club de atletism, Atletic Giurgiu, şi îşi face aici o mică parte din selecţie.

Câştigătorul face turul de onoare. Al camionului. Apoi începe distracţia cea mare: trasul frânghiei! Prichindei, fete puţin machiate, băieţi pe care dacă-i aduci la Bucureşti fug imediat la discotecă, puşti care preţuiesc  fiecare bucăţică de pâine şi fiecare cană cu apă sau cu ceai, tineri săraci cu vise mari fac un zgomot infernal şi se distrează pe cinste. Câştigă… cine-a câştigat. Pentru ei contează, pentru Paula şi Vasile, mai puţin.

Vine ceremonia de premiere, în care pe po­dium e înghesuială mare. Toţi primesc tricouri, şepci, iar fetele flori. Trandafiri.Una dintre ele, cu lacrimi în ochi, îl oferă unui băiat. Ăla cu aer de hollywood.  Cu toţii fug în cort, unde e linişte: mănâncă până la ultima bucăţică din farfurie. 

Paula şi Vasile au dat o mână de ajutor unor oameni care cu asta se ocupă, domnu’ Liviu şi doamna Luminiţa. Paula şi Vasile (sună româneşte numele lor,  aşa-i?!), şi ca ei mai sunt oameni din sport ce-şi fac treaba aşa cum şi-au făcut-o pe pista de atletism sau în sala de lupte.

E forma lor tăcută de protest faţă de sistemul de învăţământ din România care a reuşit să bage în clase sau să scutească de la sport copii care mor de plăcere să alerge, să se ia la trântă, să se joace, să facă sport, până şi la o serbare câmpenească.