Cuvinte de duminică: Ţiganii care m-au salvat

Nu poţi distruge prejudecăţile doar cu teorii şi campanii, fără exemplul faptelor reale, fie ele nişte excepţii. Să luăm exemplul ţiganilor.

Cel mai confortabil e să-i judecăm sumar, aşa cum sunt uneori etichetaţi românii în străinătate: "Nişte hoţi şi criminali. Toţi sunt la fel". Fals, nu toţi sunt la fel. Uneori primim lecţia adevărului atunci când ne aşteptăm mai puţin, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne prefacem că nu o pricepem. Eu am primit-o într-o seară ploioasă, pe marginea unei şosele, departe de casă. Niciun român nu m-a scos din pustietate.

A oprit un Mercedes luxos, şi după ce am pornit mi-am dat seama că la volan se afla un ţigan, genul înstărit, cu o cămaşă albă, ghiul şi lanţ de aur la gât. În spatele meu stătea nevasta lui, cu un copilaş în braţe. Era ceva ciudat, dar nu-mi dădeam seama ce. După câţiva kilometri am înţeles: în maşină nu mirosea urât, iar în boxe nu se auzeau manele, aşa cum îmi dictau deja stereotipurile înfipte în minte că ar trebui să se întâmple, ci un post de radio religios.

Oamenii ăia erau mai aproape de Dumnezeu decât mine şi decât toţi „românii mei" care mă ignoraseră pe marginea drumului. Era ciudat, pentru că, recunosc, mă aşteptam la altceva. N-au vrut să primească niciun ban. Mă ajutaseră fără nicio pretenţie. Mi-am promis că îi voi răsplăti pomenind cândva despre gestul lor. Fără să ştie, m-au scos nu doar din pustietate, ci şi din capcana unor idei preconcepute.

A fost o excepţie? Poate. Dar când excepţiile nu mai contează, atunci le pierdem şi pe acestea. Fără ele, totul va fi aşa cum "ştim-noi-bine". Dar n-o să ne convină deloc asta.