Cursa la care particip mereu şi nu câştig

După ce am alergat al treilea maraton, mulţi prieteni m-au înterebat senin dacă am câştigat. La o astfel de întrebare am coborât privirea în pământ şi cu timiditate am răspuns că nu.

După ce am alergat al treilea maraton, mulţi prieteni m-au înterebat senin dacă am câştigat. La o astfel de întrebare am coborât privirea în pământ şi cu timiditate am răspuns că nu. Îmi asum faptul că nu am câştigat şi că nu voi câştiga niciun maraton. Şi asta, pentru simplul motiv că nu pot. Pentru mine e puţin prea târziu.

E relaxant totuşi să observi că oamenii înţeleg participarea la o competiţie doar dacă există cea mai mică şansă de câştig, dar la maraton nu e aşa.

Învingătorul de la Bucureşti, kenianul Francis Muendo Maundo, a terminat cursa în două ore şi un sfert, eu sosind la o oră şi patruzeci de minute după câştigător. Traseul fiind de patru ture de câte 10 kilometri şi ceva, am fost depăşit de kenian în tura a doua.

„Bine, bine, n-ai nicio şansă să câştigi, dar atunci pentru ce alergi?”, mă veţi întreba. Ar fi banal să răspund că pentru sănătate, pentru slăbit sau pentru orgoliul sportiv, deşi toate sunt adevărate. De fapt, e un câştig în fiecare cursă. Fiecare maraton îmi aduce o grămadă de victorii.

În primul rând, sfârşitul unei alergări de 42 de kilometri marchează sfârşitul unei perioade cuprinse între trei şi cinci luni în care te-ai antrenat. O perioadă în care ţi-ai asumat o anume rutină, ţi-ai impus un program şi ai respectat o serie de reguli stricte. Faptul că ai terminat cursa şi ai obţinut un timp mai bun decât la precedenta reprezintă o victorie în raport cu stilul tău de viaţă.

În maraton şi în programul de pregătire nu poţi să trişezi. În restul zilei ne putem minţi că suntem cei mai buni, că le ştim pe toate şi că suntem perfecţi. Putem să credem că fără noi nimic nu ar funcţiona şi că suntem centrul universului. Dar toată această părere excelentă despre sine, tot acest egoism dispar într-o cursă de 42,195 de kilometri.

Acolo e confruntarea cu tine. Singurul ajutor e ceea ce ai învăţat şi ceea ce ai exersat în perioada de antrenament. Nu eşti nici cum te văd cei care te urăsc, nici cum te văd cei care te iubesc. Eşti tu cel adevărat, plin de slăbiciuni şi calităţi. Nu am cunoscut încercare în care creierul şi voinţa să joace un rol atât de mare cum e să treci de la kilometrul 36 la kilometrul 40 într-o cursă de maraton.

Oricât de tare sau de încet ai alerga, indiferent dacă ieşi pe primul sau pe ultimul loc, această distanţă reprezintă iadul oricărui alergător. E momentul în care trupul e golit de orice resursă şi te mişti numai din instinct. Fiecare fibră îţi spune să renunţi şi te simţi prăbuşit într-un hău fără nicio şansă de a revedea vreodată lumina zilei. Ce victorie poate fi mai mare pentru un om decât să treacă pe un drum firav atât de aproape de moarte. Înveţi multe. Şi, în primul rând, înveţi să nu-ţi fie frică.

Antrenându-mă şi alergând la maraton nu câştig doar medalii pentru că am terminat cursa. Nu mă îmbogăţesc şi nu pot să ajung campion olimpic, dar mă aleg cu o grămadă de alte mici chestii care-mi folosesc în viaţa de zi cu zi. La o petrecere, sunt tipul care dansează cel mai mult fără să obosească.

Mă trezesc dimineaţa la şapte fără să sune ceasul şi rezist, având acelaşi tonus, până târziu în noapte. Câştig energie şi bună dispoziţie. Nu am insomnii şi nici coşmaruri, iar o zi proastă la birou nu mă aruncă în depresie.

Unul dintre cele mai mari cadouri pe care ţi le face o cursă de maraton e descoperirea că întotdeauna există o a doua şansă. Îţi oferă acea putere secretă ce constă în entuziasmul de a o lua mereu de la început.