Culisele K1: războinicii cu suflet de copil

Sunt bine făcuţi, ştiu să lovească precis, iar dacă îi întâlneşti pe stradă e bine să nu-i enervezi. Reporterul de la „Adevărul magazin de duminică” a stat de vorbă cu „Sugar” Ray Sefo şi Errol „The Bonecrusher” Zimmerman, doi dintre protagoniştii Galei K1 din Bucureşti. Concluzia? Şi luptătorii din K1 sunt firi sensibile.

Până să împlinească 12 ani, Ray Sefo (39 de ani) nici măcar nu şi-a închipuit că ar putea ajunge unul dintre cei mai cunoscuţi luptători din lume. Provine dintr-o familie neozeelandeză în care toţi bărbaţii erau pompieri, iar în clasa întâi, când a fost întrebat ce doreşte să devină, a răspuns că vrea să se lupte cu focul şi să salveze doamne speriate din flăcări.

„Stră-străbunicul  şi străbunicul meu au fost pompieri, la fel şi bunicul, tatăl, unchii sau verii, deci meseria mea fusese stabilită încă dinainte să mă nasc", povesteşte el zâmbind. „La un moment dat, însă, pe drumul de la şcoală spre casă am văzut câteva persoane care se băteau pe stradă, şi până să realizez ce se întâmplă, m-am trezit că împart şi eu pumni", îşi aminteşte luptătorul de K1.

În acel moment a simţit cum toate mişcările de box învăţate în joacă de la tatăl său în curtea din spatele casei nu mai erau doar o simplă distracţie, aşa că şi-a convins părinţii că vrea să înveţe Kung Fu. După aproximativ cinci ani, timp în care a început să neglijeze şcoala pentru cursuri, s-a înscris la Thai-boxing şi mai apoi la arte marţiale mixte.

Însurat cu o româncă

„Sugar" Ray Sefo vorbeşte cu mândrie despre viaţa petrecută în ring. „Deşi fac asta de aproape 30 de ani, iubesc în continuare acest sport, mă simt grozav când urc în ring, iar competiţia mă atrage şi mă face să-mi doresc tot timpul să fiu cel mai bun", spune el plin de vervă. Venit la Bucureşti pentru a participa la competiţia „K1", luptătorul se află pentru a doua oară în România.

În urmă cu doi ani, el a venit aici pentru a-şi vizita rudele din partea soţiei, care este româncă. „Ne-am cunoscut în Las Vegas, unde ea era în vacanţă. Ne-am întâlnit pe stradă, mi-am întors capul după ea pentru că m-a fermecat şi în acel moment mi-am spus că trebuie să fie soţia mea. De la părul ei şi picioarele lungi până la ochi şi felul în care mirosea, mi-a plăcut totul. Din fericire pentru mine şi ea s-a întors, am invitat-o la o cafea şi pur şi simplu ne-am potrivit", îşi aduce el aminte amuzat.

Cei doi au acum un fiu, Ramon, în vârstă de un an. România are un loc special în inima lui Sefo, pentru că băiatul lui e pe jumătate român. În vizita pe care a făcut-o în urmă cu doi ani în ţara noastră, luptătorul neozeelandez a fost fermecat de locurile pe care le-a văzut, de tradiţii şi de poveştile auzite: „Când eram mic îmi plăcea să merg cu şcoala la muzee, unde aflam tot felul de poveşti fascinante. Puteam să petrec ore întregi ascultând peripeţiile celor care au făcut istorie. Toate aceste ore petrecute alături de profesori în muzee m-au ajutat să fac o legătură cu Europa, să înţeleg şi altceva decât tradiţia americană."

În România a aflat de la socri şi de la soţia lui basmele şi legendele populare:. „Când vii în România ajungi să vezi diferenţele între basme şi realitate şi înţelegi ce înseamnă istoria. Îmi place la nebunie că aici există o grămadă de poveşti şi legende, că aveţi o cultură şi că există atât de multe locuri pe care le poţi vizita." După lupta de vinerea trecută, Sefo a făcut o excursie la castelul Bran, pentru că una dintre marile lui dorinţe era să vadă cu ochii lui unde s-a născut legenda contelui Dracula.  

O poreclă simpatică pe care o respectă

Porecla „Sugar" („Zahăr") este foarte importantă pentru luptător. „De-a lungul timpului, în lumea boxului au existat persoane foarte importante care au avut această poreclă: Sugar Ray Leonard, Sugar Ray Robinson sau Sugar Ray Mosely, toţi luptători foarte buni, aşa că mă simt onorat că am fost numit aşa", spune Sefo, care recunoaşte că este un mare iubitor de dulciuri şi se consideră „o persoană cu adevărat dulce".

Nu-şi mai aduce bine aminte cine i-a dat această poreclă; ştie doar că s-a trezit la un moment dat, pe la 18 ani, că toată lumea îl strigă „Sugar" şi de atunci aşa a rămas.  

Deşi are 39 de ani, Ray Sefo se simte în formă. Şi arată în formă. Însă pentru a face faţă tinerilor care vin din urmă, lucrează foarte mult: „Mă antrenez de două ori pe zi, şase zile pe săptămână, iar acest lucru e foarte important pentru cineva de vârsta mea, care se luptă de atâţia ani, pentru că-mi doresc să fiu foarte bun şi să pot concura cu cei mai buni." Luptătorul spune că-i place foarte mult ceea ce face şi nu are de gând să se retragă prea curând.

„Sugar” Ray apreciază frumuseţea româncelor

„Am fost întrebat la un moment dat dacă nu consider că este momentul să fac şi altceva şi atunci mi-am dat seama că sunt destul de inteligent să înţeleg că atunci când mi-a trecut timpul, mi-a trecut. Eu ştiu cel mai bine cât de greu e să te trezeşti dimineaţă, să mergi la sală, să te întorci acasă, să mănânci doar ceea ce ţi se permite pentru a nu te îngrăşa şi să pleci din nou la antrenamente. Atunci când o să simt că nu mă mai pot motiva din punct de vedere psihic sau fizic, o să mă retrag, dar acum cu siguranţă nu a venit acel moment", spune el.

Deşi iubeşte foarte mult luptele din ring, „Sugar" nu-şi doreşte ca fiul lui, Ramon, să facă acelaşi lucru atunci când va f i mare: „În primul rând, trebuie să termine şcoala, să meargă la facultate şi după aceea ne putem decide dacă vrea să facă sport, poate golf, poate baseball, sau, de ce nu, actorie, însă în niciun caz nu va fi vorba despre un sport care să includă bătăi."

Înfricoşătorul  Zimmerman

Luptătorul olandez Errol Zimmerman (24 de ani), originar din Surinam, este mult mai rezervat în ceea ce priveşte viaţa lui în afara ringului decât Ray „Sugar" Sefo. Dar se dovedeşte foarte copilăros prin felul în care vorbeşte cu prietenii, în care se alintă atunci când i se vorbeşte frumos sau în care îşi muşcă buzele atunci când are emoţii. Înalt, musculos, Errol ştie să-şi pună în evidenţă avantajele fizice şi spune că de obicei se îmbracă în tricouri albe mulate, fiindcă „îl fac mai bărbat". Zimmerman a început să lupte la 14 ani, atunci când a avut parte de prima confruntare adevărată.

„Întotdeauna mi-a plăcut să mă bat şi tocmai de aceea mă antrenez foarte mult, aproximativ trei ore pe zi, în fiecare zi. Cel mai mult mă atrage sentimentul pe care îl am când intru în ring, uralele pe care le aud din public pe timpul celor trei runde şi, în mod special, simt cum intru în priză după ce bate gongul şi mă pregătesc să lovesc", povesteşte tânărul.

„The Bonecrusher" („Sfărâmătorul de oase") spune că acum se luptă numai în ring, dar recunoaşte că atunci când era mai tânăr a avut multe altercaţii pe stradă şi chiar a făcut parte dintr-o bandă care nu pierdea nicio ocazie ca să împartă pumni. „Eram un puşti foarte agresiv şi am asistat la multe bătăi, în special când mergeam la petreceri", mai spune el.

Acum însă consideră aceste activităţi lipsite de substanţă şi crede că s-a maturizat. Cel mai mult l-a ajutat faptul că s-a antrenat asiduu, spune el, disciplina făcându-l să-şi dea seama de forţa lui. „Acum ştiu ce pot face atunci când lovesc pe cineva, ştiu câtă forţă am în pumni şi picioare şi ar fi o prostie să-mi folosesc această putere pe stradă, unde ceilalţi nu au calităţile mele. Întotdeauna există două variante când cineva te provoacă la bătaie: să pleci sau să loveşti. Eu prefer să plec."

Luptătorul recunoaşte însă că, dacă cineva insistă sau chiar îl loveşte deşi el alege calea amiabilă, atunci lucrurile nu se termină cu bine pentru agresor. „Nu permit nimănui niciodată să mă lovească", se încruntă el. Errol s-a aflat pentru a treia oară în România. Prima lui vizită a avut loc în 2007, când a luptat. I-a plăcut însă atât de mult viaţa de noapte încât a revenit la Bucureşti în vacanţa de iarnă din 2009.

„În 2007, când am fost prima oară, eram cu Monica, fosta mea prietenă, cu care am fost timp de opt ani. De atunci am observat cât de frumoase sunt româncele şi ce distracţie e aici, însă nu am putut face nimic. Între timp, însă, ne-am despărţit fiindcă aveam nişte probleme pe care nu le puteam rezolva şi m-am gândit că cel mai bun loc în care mă pot vindeca este România." Errol şi-a petrecut atunci aproape tot sejurul în casino, a mâncat preparate tradiţionale româneşti, care-i plac foarte mult, şi s-a simţit foarte bine în compania gazdelor sale.