Criza şi o alergare în zori

Schimbarea are în ea, pe lângă un gest revoluţionar, şi multă rutină

Ieri, 40.000 de oameni au alergat în maratonul oraşului New York. O competiţie care aduce metropolei un sfert de miliard de dolari de la cei care concurează. Da, la asta s-a ajuns. La cursa din 1976 au fost înscrişi 570 de alergători. După 32 de ani, 150.000 de alergători din toată lumea s-au înregistrat on-line pentru cursa din New York şi mai puţin de o treime dintre ei au fost acceptaţi la start.

De organizarea maratonului se ocupă un viceprimar şi este unul dintre cele mai importante evenimente anuale din oraş. Încet, încet, fuga de 42 de kilometri a unor ne­buni s-a transformat într-o nouă religie.

M-am întrebat de multe ori ce a făcut ca alergarea să se răspândească atât de mult în lumea occidentală. Singurul răspuns pe care l-am găsit stă în fundamentul educaţiei occidentale ce se bazează pe sport. Copiii care au avut şansa să înveţe într-o şcoală bună, cu profesori responsabili şi un sistem sănătos de valori s-au ataşat încă din copilărie de sport şi, chiar dacă au renunţat în unele perioade la el, s-au întors până la urmă. Şi ce e mai relaxant decât o alergare în zori?

Da, societatea occidentală (aici o includ şi pe cea românească) e sfâşiată între cei care fac sport şi sedentari. Deşi cei care se întorc spre sport sunt din ce în ce mai mulţi, armata sedentară creşte şi ea. Stilul de viaţă şi de muncă îşi pune amprenta pe noi şi pe copiii noştri. Pierderea dinamismului şi ancorarea în televizor sau computer ne pot distruge. Sedentarismul e o problemă căreia e greu să-i facem faţă de unii singuri.

Sănătatea noastră e la fel de importantă ca şi salvarea economiei mondiale. Într-un fel, eşecul economic e legat de eşecul sănătăţii. Politicile economice şi sociale au dat faliment. Da, e nevoie de o nouă viziune care să ne salveze fizic şi material. Dar cine o propune şi cine o integrează?

C red că cei 40.000 de alergători care au luat startul ieri la New York sunt cei care anunţă schimbarea. Sunt unii dintre cei care au înţeles că au nevoie de sport ca să fie mai buni, mai rezistenţi şi mai puternici. Con­fruntân­­­du-se cu propriile lor limite, vor învăţa să-i ajute pe alţii.

Am ajuns cu toţii într-un punct mort şi avem nevoie de un impuls pentru a ne schimba viaţa. Cu toţii ştim că nu e bine să cheltuim bani pe care nu-i avem şi pe care nu suntem siguri că-i vom câştiga vreodată şi, totuşi, am împrumutat până peste cap de la bănci şi ne-am amanetat viitorul pe 30 de ani. Cu toţii ştim că fără mişcare ne îmbolnăvim, iar boala nu înseamnă doar suferinţa noastră, dar şi suferinţa celor dragi din jurul nostru.

Chiar dacă deţinem aceste valori, ne este atât de greu să le aplicăm. E greu să te schimbi dacă ţi-ai petrecut toată copilăria în faţa calculatorului. E greu să trăieşti cumpătat dacă toţi cei din jurul tău se distrează pe datorie. Schimbarea nu înseamnă numai o declaraţie, ci reprezintă un proces care are la bază o promisiune şi un plan. Schimbarea are în ea, pe lângă un gest revoluţionar, şi multă rutină.

Decizia de a te lăsa de fumat e una revoluţionară, dar renunţarea la ţigări înseamnă şi suferinţa zilnică din cauza lipsei de nicotină. Aşa e şi cu cei care se întorc la sport. Desprinderea de sedentarism e brutală şi dureroasă, dar suferinţa cea mare vine atunci când trebuie să te antrenezi în fiecare zi. Dar, întreb, ce poate fi mai frumos decât o alergare în zori?