Atelierul de speranţe

Câţiva foşti oameni ai străzii reciclează sau repară calculatoare la Atelierul de inserţiune de la uzina Faur din Bucureşti, pregătindu-se să intre pe piaţa muncii. Atelierul, un proiect de economie socială unic în România, este o şansă pentru cei care au curajul s-o ia de la început.

Doru Ipeghian şterge cu o lavetă galbenă capota unei maşini în hala unei spălătorii din Băneasa. Are 57 de ani, e bronzat şi poartă un cercel argintiu în urechea stângă. Pulverizează un spray făcut din plante pe vopseaua lucioasă şi roteşte cârpa în cercuri concentrice.

De aproape o lună lucrează la spălătoria ecologică Sineo. Locuieşte la un hotel ieftin de prin Pantelimon, se trezeşte la şase dimineaţa şi face zilnic câteva ore cu tramvaiul şi metroul. Dar asta nu-l deranjează. E fericit. În ultimii doi ani a trecut de la lipsa oricărui viitor la un pat al lui, o slujbă plătită şi posibilitatea de a visa.

„Boschetar" peste noapte

La 16 aprilie 2008, Doru Ipeghian a ajuns în Bucureşti, după 38 de ani petrecuţi în America. Emigrase în '70, jucase hochei la Boston, avusese două saloane de coafură, se însurase, divorţase, se chinuise 25 de ani să se lase de droguri şi sfârşişe la închisoare după ce încălcase un ordin de restricţie împotriva fostei soţii. Pentru că nu-şi luase cetăţenia americană, a fost expulzat în ţara de origine după doi ani de detenţie şi doi agenţi federali l-au escortat până în România. A devenit peste noapte „boschetar" şi a rătăcit trei zile prin Bucureştiul în care copilărise.

Avea la el doar o pungă neagră de plastic, în care ducea câteva cămăşi. N-avea niciun act şi nu cunoştea pe nimeni. În a treia zi, un poliţist l-a îndreptat spre un adăpost social unde a rămas timp de nouă luni. „Am zis că n-o să mor prin adăpost sau pe la colţuri de stradă", povesteşte acum Doru. E senin, are un accent american şi îi lipseşte încrâncenarea pe care o au majoritatea românilor obişnuiţi cu greutăţile.

La adăpost a aflat de Samusocial, o organizaţie care oferă asistenţă socială, medicală şi psihologică oamenilor străzii din Bucureşti. Cei de aici l-au ajutat să-şi facă acte. A durat un an şi jumătate. Între timp, în martie anul trecut, Doru a plecat la Şantierul de solidaritate internaţională din comuna Vâlcelele, judeţul Călăraşi, organizat de Ateliere fără Frontiere, unde a construit, alături de alţi voluntari români şi francezi, un teren de sport şi mai multe locuri de joacă pentru copii. „Dacă ai voinţă, oamenii îşi dau seama că vrei să faci ceva cu viaţa ta şi te ajută", povesteşte Doru.

Pentru că a dovedit pe şantier că poate lucra opt ore pe zi, în mai 2009 a intrat în proiectul „Atelier de inserţiune", organizat de Samusocial şi Ateliere fără Frontiere. S-a mutat într-un hotel de o stea şi a venit zi de zi la muncă. Timp de aproape un an, a dezmembrat calculatoare. Patru luni a fost voluntar, până a făcut rost de acte, apoi a primit un salariu de 600 de lei.

Doru Ipeghian lucrează la o spălătorie ecologică după ce a petrecut un an în atelierul de inserţiune

„Selectăm zece oameni dintr-o mie"

Doru Ipeghian e unul dintre cei 20 de oameni ai străzii pe care Samusocial i-a îndreptat în ultimul an spre Atelierul de inserţiune. „Selectăm zece oameni dintr-o mie", subliniază Sabina Nicolae, directorul organizaţiei. „Pe ceilalţi 990 îi tratăm, îi trimitem la medici, le dăm medicamente, haine, facem demersuri către Poliţie şi primării ca să obţină acte, îi consiliem ca să-şi găsească un plan de viaţă." La atelier ajung doar persoanele fără adăpost care dau dovadă că pot şi sunt dispuse să muncească.

„Atelierul e pentru cei care au curajul să o ia de la capăt", explică Sabina. Să o iei de la capăt înseamnă să înveţi ce înseamnă să munceşti, să vezi cum e să vii la oră fixă la serviciu, să respecţi un regulament şi să ai superiori. Cinci oameni lucrează în prezent în atelierul amenajat într-o hală din uzina Faur. Ei vin zi de zi la muncă şi dezmembrează sau recondiţionează deşeuri electronice - calculatoare, imprimante sau copiatoare vechi. E o muncă monotonă, dar pentru mulţi e singura muncă pe care o mai cunosc.

Unii dintre salariaţi, explică Raluca Gheorlan, directorul executiv al organizaţiei Ateliere fără Frontiere, nu au mai muncit de ani buni, chiar din perioada comunistă, iar alţii sunt prea tineri ca să fi avut o slujbă în altă parte. Aşa că atelierul e o rampă de lansare pentru cei care vor să ajungă pe piaţa muncii.

Donaţii de calculatoare pentru ONG-uri

La Faur ajung zilnic în medie 50 de calculatoare şi 10 imprimante. Cele care par a fi funcţionale sunt trimise la laboratorul informatic, în vreme ce piesele care nu mai pot fi reutilizate ajung la punctul de dezmembrare, o încăpere îngustă luminată de neoane, lungă de vreo şase metri. Într-o zi de la începutul lunii iunie, nea Costică şi Vali, doi bărbaţi în salopete roşii, lucrează fiecare la masa lui. Se aude zgomotul pieselor de tablă lovite una de alta, iar dintr-un radio mic răsună melodia „Un actor grăbit".

La masa din stânga, nea Costică, un bărbat trecut de 60 de ani, cu barbă stufoasă şi figură de patriarh, desface o imprimantă mică. Uneltele îi sunt aliniate pe masă - şurubelniţa electrică, un cleşte, un patent, trei şurubelniţe mai mici - lângă mai multe tije metalice pe care le-a scos din imprimante. Alături, Vali îşi face de lucru cu scheletul unui copiator mare. Îl învârte pe masă, desface câte un şurub cu o unealtă electrică şi îl pune într-o cutie de cafea. Când reuşeşte să elibereze câte o piesă de tablă, o pune în prima dintre cele patru cutii de carton aliniate sub masă, una pentru plastic, una pentru metal şi încă două pentru fire şi circuite. Piesele rezultate se sortează pe categorii şi sunt vândute unor reciclatori autorizaţi.

Calculatoarele care funcţionează ajung la atelierul informatic, o cameră unde unităţile centrale „dezbrăcate" până la schelet sunt conectate la monitoare plate prinse la înălţimea ochilor de o ţeavă metalică. Câţiva băieţi le înlocuiesc piesele defecte, le şterg datele şi le instalează un sistem de operare şi un set de programe de bază. Odată recondiţionate, curăţate şi ambalate, cele mai multe dintre calculatoare sunt donate unor şcoli şi centre de plasament sau unor ONG-uri care derulează programe pentru copii şi tineri. Restul sunt vândute la preţuri reduse. E favorizată reutilizarea, ceea ce duce la reducerea poluării, spune directorul Raluca Gheorlan.

Atelierul de inserţiune e un proiect strategic de economie socială, care lucrează cu cel mai dificil grup-ţintă, persoanele adulte fără adăpost, explică Sabina Nicolae. Scopul lui principal nu e obţinerea de profit, ci reintegrarea în muncă a celor care nu mai au nicio şansă. Realizat după model francez şi cofinanţat de Fondul Social European şi de sponsorii Samusocial (Alcatel, BDR şi Veolia), atelierul de inserţiune ar trebui să se poată susţine peste doi ani din fonduri proprii, rezultate din vânzarea de calculatoare şi de „fracţii" (carcase plastice, aluminiu, fier, cupru, plăci cu circuite electrice).

Fericirea este în lucrurile simple

Dincolo de asta, pentru cei care lucrează aici, proiectul este deja un succes. Într-un an, de când funcţionează, câţiva salariaţi au renunţat, şase dintre ei şi-au găsit de lucru la alte firme şi alţi trei sunt în discuţii cu viitori angajatori. Doru Ipeghian este un exemplu de succes. În mai, cei de la Ateliere fără Frontiere i-au găsit de lucru la spălătoria ecologică Sineo. Aici e mulţumit. În urmă cu doi ani, să aibă un pat al lui, un loc unde să se spele şi un loc de muncă stabil era un vis frumos. Acum le are şi îşi permite să se gândească ceva mai departe: ar vrea să-şi ia un apartament cu chirie. Însă a învăţat de mult că trebuie să trăiască zilele pe rând. „Ieri a trecut şi mâine încă n-a venit. Trăiesc momentul. Am 24 de ore şi mâine încep alte 24 de ore", spune Doru.

La 57 de ani, a avut totul şi a pierdut totul. Dar e împăcat cu viaţa pe care o duce pentru că are o direcţie. Nu suferă de singurătate şi se uită în fiecare zi la flori. Şi a înţeles că fericirea e în lucrurile simple. „Când ai unde să lucrezi, ai o direcţie în viaţă. Poţi să începi ­să-ţi faci un plan, să-ţi faci visuri pe care le poţi îndeplini", spune Doru. „Nu vreau să am maşină sau vilă. Le-am avut şi nu prea eram fericit, sunt mai fericit acum."

Cinci tone de deşeuri reciclate

Atelierul de inserţiune a colectat într-un an de funcţionare 1.768 de monitoare, 808 unităţi centrale, 368 de imprimante şi 206 alte echipamente. Dintre acestea, 769 de monitoare şi 356 de unităţi centrale au fost dezmembrate şi reciclate, 417 calculatoare şi 51 de imprimante au fost donate la 71 de asociaţii şi fundaţii care derulează proiecte pentru copii şi tineri şi 250 au fost vândute la preţuri cuprinse între 320 şi 450 de lei.