Despre maidanezi

Eutanasierea nu va elimina niciodată câinii de pe străzi.

Iniţiativa legislativă privind reintroducerea eutanasierii câinilor fără stăpân a dat naştere unor idei de un grobianism şi de o violenţă feroce: „să fie spânzuraţi", „să le aruncăm cârnaţi cu stricnină", „să fie adunaţi într-un loc şi împuşcaţi în cap", „să le aruncăm bucaţi de carne împănate cu ace", „javrele să fie strivite cu bâtele". Cam aşa sună mesajele postate pe internet de tot felul de descreieraţi.

Sunt conştient că locul câinilor nu este pe străzi. Ştiu că există situaţii în care maidanezii devin agresivi şi atacă oamenii. Dar parcă nimic nu justifică asemenea atitudini demne de omul de Neanderthal.
Până la urmă, câinii comunitari reprezintă o problemă a urbei (la fel cum este rata mare a infracţionalităţii, la fel cum este prezenţa cotidiană a „aurolacilor", la fel cum sunt mizeria şi starea precară a drumurilor). Maidanezii nu au ajuns pe străzi paraşutaţi din cer, ci sunt acolo din vina oamenilor. Pe de o parte, din cauza iresponsabililor care i-au aruncat pe drumuri, iar pe de altă parte din cauza autorităţilor care nu au făcut mai nimic pentru a rezolva această situaţie în mod eficient.

Eutanasierea la grămadă a câinilor reprezintă o greşeală. Această iniţiativă nu are nicio logică în contextul în care Primăria Capitalei are deja un program de sterilizare a maidanezilor. Cu siguranţă, dacă eutanasierea va fi aprobată, primii care ar urma să fie omorâţi vor fi câinii semi-domesticiţi aflaţi în jurul blocurilor, care de obicei sunt castraţi şi vaccinaţi. Aceştia sunt cel mai uşor de prins de către hingheri. Ce înseamnă asta? Banii cheltuiţi de primărie pe sterilizare se vor duce pe apa sâmbetei.

În altă ordine de idei, eutansierea nu va elimina niciodată câinii de pe străzi. Asta pentru că autorităţile nu au capacitatea de a-i omorî în ritmul în care aceştia se înmulţesc. Şi astfel vor apărea alţi maidanezi pe teritoriul lăsat liber de cei care vor fi eliminaţi. Teoria a fost demonstrată de fundaţii importante de protecţia animalelor din Occident care s-au confruntat cu această problemă cu câţiva zeci de ani în urmă. Mai mult, într-un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii, de la sfârşitul anilor '80, privind lupta împotriva rabiei umane în ţările subdezvoltate, se arată că omorârea câinilor fără stăpân este ineficientă şi costisitoare. Eutanasierea nu rezolvă cauza, ci doar efectul problemei. Mai mult, echipajele de la ecarisaj se vor confrunta cu boicotul iubitorilor de animale care nu vor mai fi interesaţi de castrarea patrupedelor, ci îi vor aduna la întâmplare de pe străzi, eliberându-i după ce va trece iureşul eutanasierilor. În acest caz, nimeni nu va mai putea controla înmulţirea lor.

Aşadar, soluţia eficientă şi umană de rezolvare a acestei probleme o reprezintă sterilizarea masivă. În Oradea, populaţia canină de pe străzi s-a redus în mod natural cu peste 80% în circa patru-cinci ani, în urma programului de sterilizare şi returnare în teritoriu a câinilor.
Cred că fără isterii inutile, dar cu un program de sterilizare bine construit, cu voinţă şi pricepere administrativă şi cu implicarea ONG-urilor serioase, câinii fără stăpân vor fi o amintire peste câţiva ani.