Sălaj: Dionisie Oros şi-a scris cartea vieţii cu o singură mână

Dionisie Oros

Dionisie Oros a rămas fără un braţ în urma unui groaznic accident care a avut loc în copilărie, însă asta nu l-a împiedicat să ducă o viaţă normală şi să scrie o carte.

Cand avea opt luni, în 1957, a fost lăsat acasă cu două surori ceva mai măricele, care s-au dus la şcoală. Mama s-a dus să-l ajute pe tata la câmp să strângă fânul, pentru că venea furtuna. Scroafa a scăpat din coteţ şi a intrat în casă, unde micul Dionisie dormea în belceu. A răsturnat leagănul şi l-a apucat pe copil de braţ.

Două vecine au venit, că auziseră plânsetele disperate ale pruncului. „Tabloul ce li se-nfăţişă era sfâşietor. Un porc trăgea în dinţi, de mână, un copil, prin ocol, cu perina sub el. Din tinda casei, pe talpă şi apoi în ocol, şiroia cu sânge. Perina albă mâzgălită cu sânge le luă vederea femeilor...“, povesteşte Dionisie Oros în cartea sa.

A vrut ca mama lui să ştie că nu o condamnă

Dionisie Oros a publicat în 2010, la Şimleu Silvaniei, cartea „Să nu uităm...“. Titlul cărţii este dat de povestirea cu acelaşi nume, în care îşi povesteşte propria experienţă de viaţă, de la vârsta de opt luni, în urma căreia a rămas fără braţul stâng. Cartea însă conţine şi alte povestiri şi eseuri, cele mai multe cu subiecte de istorie locală, dar şi întâmplări din viaţa unor oameni pe care i-a cunoscut.

„Ceea ce m-a făcut să scriu, şi mai ales să public, a fost dorinţa ca mama mea să ştie că nu o condamn pentru întâmplarea aceea, că nu sunt supărat pe ea. Ea s-a simţit toată viaţa vinovată pentru ce mi s-a întâmplat şi, din cauza asta, m-am jenat mereu să pun întrebări“, povesteşte Dionisie Oros.

„Niciodată nu m-am ştiut cu două mâini”

Braţul lipsă nu l-a împiedicat însă să ducă o viaţă normală, să facă două facultăţi, să-şi ia o slujbă, să se căsătorească, să aibă copii, cu alte cuvinte să trăiască la fel ca oricare altul. Nici nu a considerat vreodată că ar avea vreun handicap sau că o singură mână nu i-ar fi de ajuns.

„Niciodată nu m-am ştiut cu două mâini. Am prieteni cu situaţii mult mai grele decât a mea. Eu am putut face de toate. Am făcut şi mult sport“, spune Dionisie Oros.

Fiind din comuna Bădăcin, este îndrăgostit de istoria locală. Doi ani a stat în politică, din motive sentimentale, datorită lui Iuliu Maniu, în PNŢCD. Dar a renunţat atunci când a văzut că lucrurile au început să se schimbe. Cartea lui, „Să nu uităm...“ conţine multe istorisiri şi gânduri referitoare la cei pe care-i consideră „adevăraţii vameşi ai naţiei noastre“.

Ce îi place.

„De tânăr mi-a plăcut sportul. Am practicat tenis de câmp şi de masă, am jucat foarte mult fotbal şi şah“, spune bărbatul. Îi place să citească şi, la un moment dat a intrat în politică, de dragul istoriei. Când era elev, îi plăcea mult matematica.

Ce nu îi place.

Nu-i plac nereuşitele, mai ales cele legislative. „Ştiu ce vorbesc pentru că am lucrat mulţi ani la pensii, iar aşa dezechilibre între categoriile de pensionari n-au fost niciodată. Dacă nu lucram acolo, poată că nu sesizam chiar aşa“, spune bărbatul. Îl îngrozeşte nesiguranţa zilei de mâine în care se zbat românii şi mai ales pentru generaţiile tinere.

Întrebări şi răspunsuri.

Credeţi că fără acel accident, viaţa dumneavoastră ar fi fost altfel?

D.O.: Nu ştiu, poate că da, dar nu neapărat mai bună. În esenţă sunt mulţumit de felul în care arată viaţa mea. Nu am avut nici un termen de comparaţie. Nu m-am ştiut niciodată altfel. Însă probabil că da, fiind diferit, Dumnezeu mi-a dat puterea de a face mai mult efort, pentru a compensa ceea ce-mi lipseşte.

Care vă este tristeţea cea mai mare?

D.O.: Prea sunt nevoiţi tinerii să plece. Este imposibil să nu ne preocupe. Mi-aş dori tare mult să nu fi murit degeaba toţi acei tineri în ’89. Chiar mă presează asta, copiii mei au 16 şi 18 ani. Trăim vremuri foarte grele... La un moment dat am fost tentat să rămân în Statele Unite, dar mi-am dat seama că aici e viaţa mea, că aici trebuie să ne rezolvăm problemele.