Meşteşugul străvechi pe care civilizaţia l-a băgat în pământ

În urmă cu câteva decenii, olăritul era o sursă de venit pentru mulţi oameni din judeţul Vaslui. În prezent, puţini sunt cei care se mai încumetă să înveţe să frământe lutul

Vasile Catelea, cel mai cunoscut artizan al acestei îndeletniciri din Vaslui,  a ajuns la 82 de ani, iar cel mai mare regret al său este că după ce va închide ochii nu va fi nimeni care să-i ducă mai departe meşteşugul.

La 20 de kilometri de municipiul Bârlad se află satul Brădeşti, localitate cunoscută în trecut pentru numărul mare de olari. În prezent, singura figură care mai aduce aminte de această îndeletnicire este Vasile Catelea, săteanul care a făcut din frământatul lutului o artă.

L-am găsit pe bătrân într-o anexă în care, împreună cu soţia sa, se mai protejează de căldurile toropitoare ale verii. De jur împrejur stă înconjurat de creaţiile sale, care-i umplu inima de bucurie, dar şi de tristeţe în acelaşi timp. Tristeţe pentru că, spune bătrânul, după ce el nu va mai fi, nu va mai exista nimeni care să se ocupe cu olăritul.

Tradiţie din tată-n fiu

„De-a lungul timpului au mai fost câţiva tineri care au vrut să înveţe să facă oale. Este un meşteşug foarte greu, însă. E nevoie de mult efort fizic şi de multă răbdare, aşa că toţi au renunţat“, a spus bătrânul.

Acesta îşi aminteşte că a învăţat tainele olăritului de la tatăl său, pe când avea doar 18 ani. „Olăritul nu se poate învăţa nici într-un caz de unul singur. E nevoie de îndemânare, dar, în primul rând, de cineva care să fie lângă tine şi să te îndrume. Tatăl meu m-a învăţat pe mine, iar la rândul lui el a prins meseria de la bunicul meu“, povesteşte Vasile Catelea.

De-a lungul anilor, nea Vasile a făcut din îndeletnicirea sa o sursă de venit. Mergea din sat în sat şi-şi vindea creaţiile. De cele mai multe ori nu lua bani pentru ele, ci diferite produse: cereale, mălai sau legume. Alături de el a stat întotdeauna soţia sa, Vasilica.

„Mă dor mâinile şi picioarele“

„E greu să faci toate astea de unul singur. Îl mai ajutam, mai băteam lutul cu maiul, îi mai dădeam la mână“, a povestit soţia meşterului.

Nea Vasile nu-şi mai aduce aminte câte oale au luat naştere din mâinile sale, însă spune că resimte fiecare pumn de lut pe care l-a frământat de-a lungul anilor. „Sunt mii de oale pe care le-am făcut. Aş mai face şi acum, însă nu mai pot. Mă dor teribil mâinile şi picioarele“, a afirmat bătrânul.

________________

Cum se naşte oala de lut din mâini pricepute

Chiar dacă nu mai poate frământa argila, nea Vasile ne-a explicat care sunt etapele pe care un olar trebuie să le urmeze pentru a crea o oală. „Fiecare pas este foarte important. În primul rând argila trebuie aleasă cu atenţie. După ce o aduci acasă, se bate la mai foarte bine. Se scot toate corpurile străine, fiecare păişor şi fiecare pietricică. Nu faci asta, rişti ca oala să aibă spărturi. Se lasă pe un loc curat, presărat cu nisip foarte fin, se udă un pic şi se lasă câteva ore. După aceea, se frământă bine cu mâinile şi picioarele. În final se pune pe roată, se modelează şi se pune la ars. Totul poate dura până la două zile“, a explicat Vasile Catelea.

După Revoluţie au început să se organizeze târguri de meşteşuguri populare. Nea Vasile şi-a umplut pereţii atelierului cu diplome care îi recunosc meritele. Cea mai importantă distincţie a meşteşugarului este diploma de excelenţă a Târgului Naţional al Tradiţiilor Populare, care s-a desfăşurat acum patru ani la Sibiu.

„Păstrez aceste diplome ca o recunoştinţă a muncii mele de o viaţă. Mă doare sufletul că nu mai pot practica olăritul, dar asta e. Au trecut anii. Mi-a trecut vremea“, a încheiat bătrânul.