Severineanul Nicu Pocruianu şi-a riscat viaţa pentru a scăpa de comunism

Nicu Pocruianu

Avea faimă, bani, o soţie frumoasă şi trei copii. Era şeful formaţiei „Zodiac" şi cânta la „Parc", cel mai bun restaurant din Drobeta Turnu Severin la acea vreme. Virtuos acordeonist dar înzestrat şi cu o voce frumoasă, în repertoriul lui Nicu Pocruianu se regăseşte numai muzică de calitate. Şi cu toate acestea a ales să plece din ţară pe timpul comuniştilor. Cazul lui Nicu Pocruianu nu este însă singular. Oameni dintre

Sătul de comunism, împreună cu un prieten a hotărât scăparea şi a pus la cale un plan prin care să ajungă în fosta Iugoslavie. Nu era deloc uşor dacă ne gândim că Severinul era foarte bine păzit atât de miliţie, cât şi de grăniceri. De altfel, Securitatea avea un serviciu special pe linia transfugilor, iar reţeaua de informatori era foarte bine pusă la punct. 

"Pe 30 noiembrie 1987, am plecat sau, cum se zice, am fugit. Aveam atunci 36 de ani. Eram pe poziţie bună, făceam bani buni, eram în top cu formaţia Zodiac, şi mă bucuram de viaţă. Mă cunoşteau prietenii şi îmi spuneau Nicule tu ai prieteni, ai relaţii, fă-mi şi mie rost de nişte cotoaie. Erau oameni cu bani, dar care nu mai puteau să găsească o bucată de carne sau un salam. M-a dezgustat chestia asta", îşi aminteşte severineanul.

După un plan bine pus la punct, în noaptea de 30 noiembrie 1987, Nicu Pocruianu a reuşit împreună cu un prieten să treacă Dunărea la vecinii sârbi. A riscat mult, după cum singur mărturiseşte, fiindcă la acea vreme trecerea ilegală peste Dunăre era pedepsită cu închisoarea, dar asta în cel mai fericit caz...

„Am studiat terenul, am trecut cu o barcă. Dumnezeu mi-a ajutat pentru că eu am trecut la categoria cea mai grea, puteam fi împuşcat. Trecerea de frontieră se pedepsea cu şase luni de închisoare.  Îmi aduc aminte cum l-au bătut pe unul după ce l-au prins noaptea în frontieră, l-au nenorocit. A venit comandantul şi a spus: Mă trezeşti tu pe mine din somn de lângă nevastă, la ora 2,00?  Mă, dar barem l-aţi bătut, şi ăluia îi atârnau şi ochii de câţi bocanci îi dăduseră militarii în gură. Îl bătuseră ca pe un câine", redă Pocruianu mărturia unuia dintre fugari în lagărul din Austria.  

Ajuns la sârbi, s-a ascuns de poliţie pentru a nu ajunge într-un lagăr. Exista riscul să fie înapoiat autorităţilor române, pentru un drob de sare, cum se vorbea atunci. Singura poartă spre Occident era aceea de a trece graniţa în Austria. Dar drumul prin munte, frigul, întunericul l-au copleşit la un moment dat. Frământat de remuşcări i-a spus tovarăşului de drum că renunţă şi că se va preda autorităţilor. Aici drumurile lor s-au despărţit pentru ca după câţiva ani să se reîntâlnească peste Ocean. 

„Am ajuns la sârbi, am studiat terenul, timp de o săptămână. M-am dus spre Belgrad, eram deprimat, supărat, trebuia să mă ascund fiindcă ştiam că se dădeau românii înapoi pentru sare. Am plecat din Belgrad cu autobuzul spre Malburn. Dar, am greşit drumul prin pădure. La un moment dat am vrut să mă predau, nu am mai putut, efectiv am căzut. Se făcuse noaptea, ea frig, era noiembrie. Când m-am dus în graniţă, îmi spusese mie un prieten, că poţi să treci prin ochii lor.  Când ei controlează noaptea tirurile nu stă nimeni să te păzească, aşa a şi fost. Am văzut un ofiţer când a controlat un tir, după care  a intrat înăuntru. Acolo la Malburn am trecut la noroc", ne spune Nicu Pocruianu.

După ce a trecut graniţa în Austria, severineanul a ajuns în lagărul din Traiskirche, după care la o pensiune din Payerbach, la 100 de kilometri de Viena. "În lagăr te băga ca să ştie cine eşti, să-ţi ia amprentele, spuneai ce vrei şi ei verificau în măsura în care puteau. Am stat şapte zile în carantină, după care am fost repartizat într-o pensiune la Payerbach.  

Aici, am avut nişte capete de pod, am sunat, mi-am cumpărat un acordeon şi am cântat până am plecat din Viena, un an şi trei luni.  Am fost şef de orchestră, am făcut bani şi trimiteam în ţară, unde lăsasem trei copii şi o nevastă. Nu am ştiut că voi sta atât de mult, eu am crezut că în şase luni se rezolvă totul. Am vrut să plec în America, dar America m-a refuzat. Apoi Canada mi-a acceptat cererea de imigrare", ne povesteşte Nicu Pocruianu.

În data de 20 februarie 1989 a ajuns în Canada.

Experienţa şi valoarea sa de interpret nu au contat aici. A trebuit să ia totul de la zero. În Canada, severineanul a văzut bine că în ţările occidentale bogate banii se fac greu, cu sudoare, sacrificii şi riscuri. O avere o faci într-o viaţă, dar ea rămâne pentru câteva generaţii, fără teama fiscului şi a schimbării guvernelor. Acolo, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, eşti stăpânul banilor tăi, şi nu invers.

"Când am ajuns mi se părea că cerul este mai mare decât în Europa. Eram deprimat, nu cunoaşteam pe nimeni, nu aveam carnet, nu aveam maşină. Nu am putut să pătrund uşor cu muzica, eu am crezut că muzica este o limbă internaţională, dar nu aşa au stat lucrurile. A fost muncă şi atât. M-am dus la fabrică, am muncit ca să fac nişte bani, ca muncitor necalificat. În dreapta mea, în linie, era un doctor român, care îmi spunea să nu-i mai spun doctor că îi este ruşine", ne zice Nicu Pocruianu.

Viaţa în Canada i-a adus, în cele din urmă, satisfacţii pe plan profesional artistului. După doi ani a reuşit să refacă alături de un bucureştean formaţia "Zodiac" şi împreună cu acesta a cântat alături de marii artişti din România (Dem Rădulescu, Doru Octavian Dumitru, Ionel Tudor, Mioara Velicu, Nicolae Niţescu, Stela Popescu, Arşinel) în comunităţile de români din Canada şi America.

După un an şi jumătate a reuşit să-şi aducă şi familia în Canada, însă lucrurile au luat o întorsătură nefericită: s-a despărţit de soţie. Nicu Pocruianu ne mărturiseşte că divorţul este preţul plătit pentru faptul că a ales să plece din ţară.

"Am pierdut prima iubire, femeia pe care am iubit-o din suflet, mama copiilor mei, am pierdut ani din viaţă", este cel mai mare regret al cântăreţului. După ce a ieşit la pensie şi după 22 de ani de trai în Canada, artistul s-a întors în Drobeta Turnu Severin, oraşul unde îi face plăcere să-şi reîntâlnească prietenii din tinereţe alături de care a trăit momente de neuitat: "Vreau să-mi trăiesc bătrâneţea aici, în oraşul meu, unde prietenii încă mai sunt în viaţă". Despre sine, Nicu Pocruianu spune glumind: "Sunt cetăţean canadian, de meserie oltean, specialist în crime şi divorţuri, şi mai cânt din când în când".