INTERVIU Femeia care a documentat totul despre gropile comune cu românii împuşcaţi de grăniceri la Dunăre: „Să nu faci nimic în memoria lor este cumplit“
0
Într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul“, scriitoarea Ileana Wisket vorbeşte despre ultimul său volum „EU-Ro.crem“. Este o carte cutremurătoare despre cei care au fugit din România comunistă pe la frontiera cu fosta Iugoslavie, considerată una dintre cele mai sângeroase graniţe ale Europei.
Sunt mii de români care au avut noroc să iasă ilegal pe la frontiera din Mehedinţi spre Occident, dar şi mulţi care n-au avut acest noroc. La 30 de ani de la căderea comunismului, nu se ştie exact numărul celor care au încercat să treacă ilegal frontiera sau numărul celor arestaţi şi condamnaţi, bătuţi ori împuşcaţi de militarii în termen, cu acordul tacit al ofiţerilor. Scriitoarea Ileana Wisket aduce prin cartea ei „EU-Ro.cem“ în faţa opiniei publice româneşti o chestiune extrem de tristă: cea a românilor împuşcaţi de grănicerii români în timp ce încercau să treacă Dunărea în fosta Iugoslavie, care au fost îngropaţi fără cruce, în gropi comune, atât pe malul sârbesc, cât şi pe cel românesc. Un astfel de cimitir, o groapă comună, există la Vârciorova, judeţul Mehedinţi. În munca de documentare a cărţii, Ileana Wisket a ascultat mărturii cutremurătoare care ilustrează barbarismul represiunii grănicereşti.
„Weekend Adevărul“: Doamna Ileana Wisket, cum s-a născut ideea acestei cărţi, care este motivul pentru care aţi ales să abordaţi un subiect atât de sensibil?
Ileana Wisket: Ideea s-a născut în urmă cu 3-4 ani când am făcut un filmuleţ despre criza copiilor din Siria şi atunci îmi aduc aminte că cineva mi-a spus: «Bine, dacă te preocupă refugiaţii sirieni, de ce nu te preocupă şi refugiaţii pe care i-aţi avut voi». Mă preocupa ideea pentru că am trăit aici, sunt născută pe malul Dunării şi mă gândeam deseori la asta, însă îmi era frică să abordez subiectul. Am tot aşteptat, e adevărat nepermis de mult, am aşteptat să mă detaşez cumva, să se adune timp. Cineva căruia i-am luat interviu chiar îmi spunea: «Aţi venit prea târziu. De ce aţi venit abia acum? Eu ce vă pot spune este doar 30 la sută din ce s-a întâmplat». Este vorba de domnul din Orşova, un martor extrem de important. Şi este deja foarte târziu şi pentru noi, ca naţie să nu ne trezim şi să nu acţionăm în vreun fel. E păcat.
Domnul acesta din Orşova pe care îl amintiţi în primul capitol al cărţii, cu ce se ocupa pe timpul lui Ceauşescu? Declaraţiile lui despre oamenii împuşcaţi şi descărcaţi pe o masă în cimitirul de la Orşova, unde erau apoi îngropaţi fără cruce, sunt îngrozitoare.
Dânsul se ocupa cu restaurarea monumentelor funerare, nu a vrut să-şi dea numele. Este un om cu un spirit de observaţie deosebit şi care ştie enorm de multe lucruri. El este cel care mi-a dezvăluit că imediat după Revoluţie, într-o noapte, s-au adus camioane, basculante şi s-a turnat beton în cimitirul din Orşova, s-a zidit o fundaţie care nu îşi avea sensul şi au ridicat capela Adormirea Maicii Domnului pentru a se acoperi nişte urme.
Să înţelegem că s-a turnat beton peste morţii îngropaţi acolo, în cimitirul de la Orşova?
Insinuează acest fapt foarte clar, de altfel, se vede la faţa locului că este turnat beton aiurea. Eu puneam întrebări despre mormintele celor împuşcaţi şi îngropaţi acolo şi mi-a spus că au fost puşi răsfiraţi ca să li se piardă urma. O altă chestiune care „zace“ în uitare, pur şi simplu, este cimitirul de la Vârciorova. Este o placă comemorativă „Vârciorova in Memoriam“, care s-a turnat cu vreo zece ani în urmă. Cimitirul este în paragină. Nu întâmplător am făcut o fotografie cu o groapă din care iese o viperă, adică răul acesta care continuă să mocnească şi să iasă din pământ. Nu ştiu, am zis că nu întâmplător am ajuns acolo, nu ştie nimeni nimic despre acest cimitir. Este unicul cimitir din România unde au fost aruncaţi în gropi cei ucişi pentru că au încercat să treacă Dunărea înot spre libertate între 1948 şi 1960. Dar încercările nu s-au oprit la 1960, pot să spun că ultimele persoane îngropate aici au fost exact în 1989, prin vară-toamnă. La Vârciorova este un punct extrem de important, dar abia vezi placa şi nimeni din Severin nu ştie despre acest cimitir. Sunt cruci şi morminte neîngrijite, nimeni nu a călcat pe acolo, nimeni nu le aduce o floare, nimeni nu ştie câte cadavre au fost depuse acolo.
Cum a fost munca de documentare la carte? Vă întreb pentru că încă se păstrează tăcerea despre acest subiect al grănicerilor atât din partea autorităţilor, cât şi din partea oamenilor care într-un fel sau altul au fost implicaţi ori au văzut aceste crime...
Am plecat cu documentarea din Kladovo (n.r. ‒ un oraş mic de pe malul sârbesc al Dunării aflat chiar în dreptul municipiului Drobeta-Turnu Severin). M-am dus să văd iniţial cimitirul din localitate, după care urma să mă întâlnesc cu cineva. Mi-am dat seama că uitasem să i-au adresa şi numărul de telefon al acestei persoane. Este vorba de o doamnă care m-a ajutat foarte mult, Diana Solkotovic, căreia chiar i-am adresat mulţumiri la începutul cărţii. Ştiam că are studii de antropologie, ştiam că este interesată foarte mult de tot ceea ce înseamnă Valea Timocului, civilizaţia şi tradiţii, practic românii din zona asta. În cimitirul din Kladovo cineva ne-a arătat zona unde sunt îngropaţi români şi ne-a spus «Vedeţi că nu o să fie nimic scris pe cruci, dar să ştiţi că nu noi i-am omorât pe-ai voştri, ci ai voştri i-au omorât pe ai voştri». Când să plecăm am dat nas în nas chiar cu soţii Solkotovic. Atunci am ştiut că o să meargă totul şnur. Erau în cimitir pentru că făceau o pomenire fiului mort de trei ani.
Am încercat cu ajutorul lor să dau de un medic legist mult mai în vârstă, care pe vremea aceea păstra un fel de listă cu toţi decedaţii găsiţi pe Dunăre. Se pare că nu mai trăia şi am decis să fac o cerere cu care m-am dus la Poliţia din Kladovo, prin care am solicitat să mi se dea o listă cu numele românilor găsiţi în Dunăre. Foarte rapid, într-o săptămână-două am primit răspunsul de la Ministerul de Interne de la Belgrad. A fost un răspuns sec: nu pot să-mi dea acea listă fiindcă nu există. Apoi am mers din cimitir în cimitir, de la Novi Sip până spre Donji Milanovic. Cel mai cutremurător loc mi s-a părut la Novi Sip pentru că este un loc bombat, vezi clar că sunt morminte, dar nu le-au pus cruci ori s-au deteriorat.
A fost locul unde m-am simţit copleşită, am izbucnit în plâns şi mi-am dat seama că emoţional, psihic voi fi destul de implicată şi afectată de acest demers. Acolo nu este nicio cruce, dar se ştie că sunt români, fapt confirmat şi de un gropar sârb destul de bătrân, care a prins acele vremuri. Nimeni nu mai poate să nege adevărurile acestea, dar este inadmisibil să nu aveam un monument, să nu avem un cimitir şi de-o parte şi alta a Dunării. Pe mine asta m-a şocat, că adevărul îl ştiu toţi, şi cei din fosta Securitate. E clar că dacă ei ar recunoaşte, ar trebui condamnaţi, cei care mai sunt în viaţă. Am încercat în carte să merg pe acest dialog între cele două maluri pentru că sârbii ne-au ajutat enorm de mult. De aceea am şi dat numele cărţii «EU-ro.Crem», fiindcă acest produs râvnit (n.r. ‒ ciocolată), pe care şi-l doreau nu numai copii, ci toată lumea, era mai mult un simbol. Sârbii au fost pentru noi o sursă şi un canal formidabil spre valorile europene. Dialogul acesta între două lumi, pe care eu îl urmăresc, este de fapt dialogul între două lumi total diferite, între lumea acea cenuşie din Epoca ceauşistă şi lumea plină de vitalitate, de lumină şi de speranţă pe care şi-o doreau cei de pe malul celălalt.
Toţi spuneau că este o poveste, dar apoi am văzut documentele de la CNSAS şi am încremenit. Lăsau să circule legenda astfel ca lumea să se sperie, dar pe de altă parte nu vroiau să spună exact cum funcţionau lucrurile pentru că ar fi fost ei acuzaţi. Nu am putut să găsesc martori, dar personajele sunt reale, le-am găsit în documente.
Aţi reuşit să vorbiţi cu călăuze, un fapt destul de rar pentru că se feresc de regulă să povestească despre vremurile trecute din motive lesne de înţeles.
Una din călăuzele cu care am stat de vorbă avea o dramă a lui, în sensul că a ajutase pe foarte mulţi şi când i-a venit şi lui rândul a fost trădat de cineva din grup. A fost arestat, a fost legat de calorifer şi supus torturilor. Greu, dar am reuşit să vorbim cu el. Este o persoană care poate depune mărturie, mai sunt destui. Apoi mai este şi teoria aceasta, scoasă probabil tot de cei din vechea Securitate, cum că majoritatea călăuzelor îţi luau banii şi te turnau sau te duceau până la mijlocul Dunării, apoi, îţi dădeau cu lopata în cap şi te aruncau în apă. Sumele erau foarte mari, nu pentru cei din zonă care ştiau mersul lucrurilor, ştiau cum să-şi pregătească o plecare, ştiau pe cine să abordeze din timp sau nu apelau deloc la călăuze. Dar cei de la Sibiu, Bucureşti şi alte oraşe îşi vindeau apartamentele, maşinile pentru a fugi. Am găsit şi documente în acest sens, 100.000 de lei era ceva colosal pentru acea vreme, era aproape o vilă prin anii ʼ70-ʼ80.
Eu cred că teoria călăuzelor-criminale este mai mult o legendă pentru că ei oricum primeau banii. E adevărat riscul era cumplit. Altcineva mi-a spus că nu a dat greş nicioadată, nu a fost niciodată prins şi că el nu pretindea o anumită sumă. Nu pot să cred povestea că pe români îi omorau călăuzele la mijlocul Dunării, nu cred pentru că ei îşi pregăteau terenul pentru următoarele treceri. Poate să fi fost un caz, două... Nimeni nu zice acum să-i vedem spânzuraţi pe toţi cei care au făcut aceste crime, securişti, jandarmi sau călăuze, dar să nu faci nimic în memoria românilor morţi mi se pare cumplit. E o chestiune de istorie.
Sumele erau foarte mari, nu pentru cei din zonă care ştiau mersul lucrurilor, ştiau cum să-şi pregătească o plecare, ştiau pe cine să abordeze din timp sau nu apelau deloc la călăuze. Dar cei de la Sibiu, Bucureşti şi alte oraşe îşi vindeau apartamentele, maşinile pentru a fugi. Am găsit şi documente în acest sens, 100.000 de lei era ceva colosal pentru acea vreme.
Mirele sub acoperire care şi-a turnat mesenii
Este descrisă în cartea dumneavoastră şi cea mai năstruşnică, dacă putem să-i spunem aşa, tentativă de trecere ilegală a Dunării, prin organizarea unei nunţi pe vaporul Mehedinţi. Din păcate „mirele“ era ofiţer sub acoperire al Securităţii şi tot planul care părea foarte bine pus la punct a fost dejucat de organele represive.
E cutremurător, am citit sute de pagini, sunt materiale, documente, fel şi fel de cazuri, mărturii, declaraţii, rapoarte, statistici foarte clare la CNSAS, însă cel mai mult pe mine m-a şocat chestiunea cu nunta pentru că eu ştiam că funcţiona ca o legendă. Toţi spuneau că este o poveste, dar apoi am văzut documentele de la CNSAS şi am încremenit. Lăsau să circule legenda astfel ca lumea să se sperie, dar pe de altă parte nu vroiau să spună exact cum funcţionau lucrurile pentru că ar fi fost ei acuzaţi. Nu am putut să găsesc martori, dar personajele sunt reale, le-am găsit în documente, restul este povestea mea. Din ce ştiu eu, toţi au fost prinşi şi condamnaţi. O altă poveste spusă de un domn din Eşelniţa m-a cutremurat: «Era o dimineaţă de decembrie şi am văzut la un moment dat o roată de tractor plutind pe Dunăre şi pe care era cineva. M-am apropiat, era un tânăr degerat, vânăt aproape, l-am luat în casă, l-am încălzi», după care a anunţat organele de securitate, care l-au torturat în faţa lui. Eu sper ca tinerii să citească această carte. Dacă nu se face ceva, dacă nu lucrăm cu trecutul, pierdem enorm, pierdem istorie pe zi ce trece.
După întâlnirea cu Diana Solkotovic în cimitirul din Kladovo, mai există un episod absolut incredibil legat de cartea dumneavoastră. În ziua lansării cărţii „EU-RO.crem“ aţi întâlnit în centrul Severinului un român stabilit în SUA, care după 32 de ani s-a reîntors în ţară şi se afla în trecere prin Turnu Severin. Venise aici pentru a revedea locul prin care a trecut Dunărea, pe la Vîrciorova. A acceptat invitaţia de a participa la eveniment şi a povestit cum timp de câţiva ani şi-a pregătit în cele mai mici detalii fuga.
A fost o întâmplare de paranormal pur şi simplu, să-ţi cauţi urmele de acum 30 de ani şi să ajungi exact la lansarea unei cărţi cu tema aceasta. A spus că îşi calculase faptul că 95 la sută exista riscul să fie prins, dar s-a gândit că pentru cei 5 la sută merită să rişte.
CV
Este profesor de engleză
Numele: Ileana Wisket
Data şi locul naşterii: 3 iunie 1956, Hinova (Mehedinţi)
Starea civilă: căsătorită
Locul de muncă: Profesor de limba engleză la Colegiul Naţional Traian (Drobeta Turnu Severin)
Printre cele mai cunoscute cărţi pe care le-a publicat se numără: „Pytheas dincolo de ocean“ (ediţie bilingvă română/franceză), „Dincolo de zidul Berlinului“ (ediţie bilingvă română/franceză), traducere – „Tranziţia din România între mit şi realitate“.
Locuieşte în: Drobeta-Turnu Severin
Se încarcă comentariile...
