Cel mai haios obicei de nuntă românesc: „bărbieritul mirelui“, ritualul în care bărbatul află pe îndelete despre toate neajunsurile căsătoriei
0Pe teritoriul României, obiceiul „bărbieritul mirelui” este încă răspândit în unele provincii istorice. Este cunoscut şi practicat în Dobrogea şi Muntenia, dar este mai puţin ştiut de către românii din Moldova, Transilvania şi Banat.
„Bărbieritul mirelui” este un străvechi obicei românesc, care se desfăşoară în felul următor: mirele, înainte de a porni spre biserică, este bărbierit de către tatăl, fratele mai vârstnic, de vreo rudă a sa, sau de un bărbier, preferat al său.
La început mirele este spălat pe obraz, operaţie care decurge după un anumit ceremonial, iar cel dimprejur îi cântă. În clipa în care începe săpunirea şi bărbieritul propriu-zis, cei dimprejur, mai ales rudele cele mai apropiate, intonează un cântec vesel, numit „cântecul bărbieritului”.
Urmează apoi îmbrăcarea mirelui. În acest timp, trei emisari ai săi, numiţi „sehădiari”, se duc la mireasă, cu plosca în mână, ca să vestească sosirea mirelui. Aceştia, ajunşi în casa miresei, îi urează de bine, să aibe fericire, casa plină de toate şi de plozi. Concomitent, ei închină cu plosca plină cu băutură. Urarea este recompensată de către părinţii fetei cu năframe – „mandile” pe care le leagă de gâtul sehădiarilor. Ei revin la casa mirelui, unde, cântând, anunţă pe mama lui despre apropiata sosire a miresei.
Împrumutat de la bulgari
„Cântecele din România se deosebesc prin conţinut de cele din Macedonia, Grecia şi Bulgaria. Ele descriu pe un ton hazliu dezavantajele căsătoriei, cum este de pildă privarea tânărului de libertate, de viaţa de holtei sau au caracter de satiră. Cu alte cuvinte se depărtează de sensul real pe care-l are ceremonialul premergător căsătoriei. Faptul se explică, după opinia noastră, prin aceea că obiceiul a fost împrumutat de la bulgari, de la populaţia sud-dunăreană, aşezată la vest de Morava cu care românii erau în permanentă legătură”, spune Theodor N. Trăpcea, într-un studiu despre obiceiul „bărbieritul mirelui”, publicat în revista „Mehedinţi, cultură şi civilizaţie”.
Obicei întâlnit şi în Mehedinţi
Autorul studiului vorbeşte şi despre două cazuri pe care le-a semnalat în judeţul Mehedinţi de practicarea acestui obicei, la Jidoştiţa şi Cireşu. În Jidoştiţa, obiceiul exista până către 1944, după care a rămas ca obicei, fără să se mai alăture cortegiul de cântători, care a fost înlocuit cu cântece moderne.
„La Cireşu, aflându-mă în refugiu în 1944, fostul inspector şcolar, învăţător cu aleasă pregătire profesională, I. Bobârsc, mi-a descris obiceiul în felul următor. Mirele înainte de a pleca la biserică este bărbierit de tatăl, fratele mai mare sau vreo rudă mai apropiată”, mai spune Theodor N. Trăpcea.
Cu acest prilej cel care face acest oficiu îi cântă versurile:
„A sosit ziua cea mare,
Sorocul când băiatul trece pragul,
Pragul trece, pleacă în lume,
Pleacă în căutare de stea,
Steaua strălucitoare
Ce seamăn în lume n-are,
Casă împreună ei să facă,
Casă luminoasă,
Cu belşug în toate.
Hai fraţilor să-l bărbierim,
De feciorie să-l scurtăm,
Viaţa să-i fie luminoasă,
Ca drum întins cu flori nins.
Hai fraţilor, hai, hai fraţilor hai”
Semnificaţia acestui obicei trebuie înţeles ca oficializarea momentului de trecere de la adolescenţă la cel de bărbăţie, eveniment care merită să fie sărbătorit cu fastul şi ceremonialul corespunzător importanţei sale.
În ceea ce priveşte vechimea obiceiului pledează un fapt incontestabil. Theodor N. Trăpcea precizează că obiceiul „bărbieritul mirelui”, în forma cea mai complexă şi arhaică, a fost descoperit în satul Galicinic, lângă Debar (fosta Republică Iugoslavia). Această aşezare este tipic aromânească, aidoma celor de la Gopeş, Cruşova, Magarevo ş.a., atât în privinţa distribuţiei caselor, cât şi a arhitecturii acestora, de asemenea, în privinţa altitudinii mari la care sunt aşezate.
Populaţia de aici a fost cândva aromână, venită din părţile Salonicului sau ale Tesaliei, adică a Vlahiei Mari de odinioară, care a fost însă cu timpul desnaţionalizată. Este vorba de tribul miaţilor, care s-a izolat şi, în acest mod, şi-a păstrat caracterul arhaic al organizării sociale, al patrimoniului folcloric şi etnografic în forma lor primară.
Mai puteţi citi şi:
Se încarcă comentariile...
