Vocea Olteniei: Morala degetului mic de la picior

Duminică, în cea mai caldă dintre Zilele Craiovei, telefonul a sunat în timp ce mă plimbam printre tarabele cu mici de pe strada Cuza.

Prietenii mei se adunaseră la o ţuică fiartă, sub nuc, şi m-am grăbit să fac joncţiunea. La poveştile cu bunici am ajuns spre seară, când i-am făcut loc unui întârziat, iar Babi şi-a amintit de şugubăţul doamnei Şarlă, oprindu-se în dreptul bărbaţilor aşezaţi pe-o bancă: „Auzi, nea Marine, s-a dat lege: poţi să îţi iei două-trei neveste”; „Unde să vină, mă? Abia avem loc noi”. Ajungea acela şi în dreptul unor femei: „Tanti Floare, liber de la Parlament: poţi să ai doi-trei bărbaţi!”; „Să vină, mamă, să vină! Ne mai strângem”.

Bunicul Nicoletei credea că femeile nu sunt în stare de supărări dincolo de ce le dă bărbatul, iar bunica, mestecând în ceva, aştepta ca ea să vină cu un băiat de la şcoală, nu cu opt. „Care e al tău?”, întreba, mirându-se apoi: „Ce tatuaj frumos are el: un dragon!”. Străbunica lui Laur bea în fiecare zi o bere la „pierde tren” şi îl lăsa să soarbă spuma, despre care susţinea că nu are alcool. Bunica mea făcea lesne o seară magică stingând becul şi apropiind câte un ou de flacăra lumânării.

Dacă descoperea „sămânţa”, îl punea de-o parte, pentru cloşcă. Povestea puştii pe care o găsise în scorbura unui copac o lungea cu orele bunicul Giorgianei, iar seara îi trecea în revistă degetele de la picioare. „Hai să mâncăm!”, îl strângea pe cel mare. „Ce să mâncăm?”, răspundea următorul. „Ce-o da Dumnezeu”, trecea la mijlociu. „Hai să furăm!”, mergea mai departe, iar cel mic intervenea prompt: „Păi, eu nu vă spui?”.