Vasile Măriceanu, un lup de mare veşnic îndrăgostit de Dunăre

Deşi are rădăcini româneşti, nu a vorbit niciodată în familie limba română. A avut totuşi ambiţia să o înveţe, în misiuni, la bordul navelor.

S-a născut în regiunea Deltei Dunării, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, de provenienţă moldoveano-ucrainean, era de meserie medic, iar mama, lipoveancă, fusese învăţătoare.

Nu i-a călcat însă niciunuia pe urme, fiind ataşat mai mult de ocupaţia bunicului. “Copilăria mea, cât o ţin minte, a fost pe apă, pe Dunăre, în barca bunicului care era pescar.

A fost o copilărie, ca a multora de vârsta mea, cu picioruşele goale alergând spre apă. Am fost primul nepoţel şi favoritul.

M-am deprins pe apă şi am zis că toată viaţa mea voi fi doar pe apă. Asta a fost decizia mea. Sunt şi vărsător, doar m-am născut într-o zi cu Jules Vernes. El a fost fantastic, iar eu un tip aventurier”, mărturiseşte, zâmbind, Vasile Măriceanu.

După numele pe care îl are, la o primă impresie, ai tinde să crezi că este român, însă tot el ne lămureşte repede: “În familie, în casă, vorbeam rusa. Mama e o lipoveancă şi taică-meu e de provenienţă moldoveano-ucrainean.

Nici soţia şi nici copiii mei nu cunosc limba română. Bunicul o vorbea, pentru că a făcut armata românească, iar numele de familie- Măriceanu- mi-a rămas de la bunicul care avea rădăcini româneşti”.

“Româna mi-a plăcut de la Margareta Pârlaru, Gică Petrescu şi Florin Piersic”
Avea 17 ani când a plecat din casa părintească pentru a-şi urma visul. A absolvit Academia de Navigaţie de la Odesa şi a făcut armata în marina fostei Uniuni Sovietice.

A început cu cargourile şi a ajuns la nave de croazieră, adevărate hoteluri plutitoare cu multe stele pe frontispiciu. “Când am plecat de-acasă, momentul a fost foarte vesel.

Am trântit uşa, mi-am luat geanta şi am plecat (râde). Am plecat la Academie, apoi a fost flota maritimă, după care m-am întors pe Dunăre, începând cu Compania de Navigaţie ucraineană de la Ismail. În România, trec din `79 până în ziua de astăzi”, adaugă Vasile Măriceanu, ajuns căpitan încă de acum 12 ani.

Este pur şi simplu îndrăgostit de meseria pe care şi-a ales-o încă din copilărie, dovadă că este catalogat de colegi drept un căpitan prietenos şi cu experienţă, care nu compromite niciodată siguranţa pasagerilor şi a echipajului său. Pasiunea pentru navigaţie nu se limitează doar la Dunăre.

Pentru că a intrat în contact cu oameni de pe toate continentele, a fost nevoit să le înveţe şi limba. „România este un punct fix pentru o cursă de Deltă.

Din `79 sunt pe Dunăre, am întâlnit nave româneşti şi am fost nevoit să învăţ româneşte.

Româna mi-a plăcut de la Margareta Pâslaru, de la domnul care-i cu “Dă-i cu şpriţu` pân` la ziuă”, Gică Petrescu, de la Florin Piersic cu filmele lui româneşti. Şi stând, mic copil, la televizor, având programele româneşti, filmele pe care le-am văzut mi-au rămas întipărite în minte.

Ca un copil care absoarbe tot ca o sugativă. Probabil că am şi ceva calităţi speciale, pentru că eu, astăzi, vorbesc pe nava mea şase limbi străine, pentru că am diferiţi oameni.

Maşinistul este din Berlin şi nu vorbeşte decât germană, trebuie să comunic cu el, am unguri, sârbi, ucraineni, iar englezi îi am pe pasageri.

Deci, am un fel de babilon în cap până seara şi se face capul pătrat, dar e bine”, povesteşte zâmbind Vasile Măriceanu, căpitanul vasului de croazieră "Johann Strauss". 

Nava de croazieră "Johann Strauss"

Şi pentru că n-a avut niciodată parte de peripeţii în carieră, ne dezvăluie secretul: “Eu iubesc Dunărea. Eu socot că Dunărea nu e o gârlă, cum spun colegii mei, nu e o apă, cum spun colegii mei.

Pentru mine, Dunărea e casa mea, e Domnul meu, e Dumnezeul meu, fiindcă Dunărea e ca o fiinţă vie care are caracterul ei şi este unul foarte dificil, dar şi interesant în acelaşi timp. Şi-o iubesc din toată inima.

De-asta, pe Dunăre am succes. N-am avut probleme şi sper că n-o să am nici în viitor. O iubesc din toată inima”, conchide ofiţerul.

Profil
Născut:  8 februarie 1957, Ismail- Ucraina
Studii: Academia de Navigaţie de la Odesa
Experienţă: din 1979, este ofiţer în navigaţie

Cum se vede viaţa de pe apă?
“Vă spun foarte simplu: văzând nişte pescari sau la un gratar, noi toţi spunem: uite ce viaţă frumoasă au. Dar şi cei de pe uscat spun: uite, aia e viaţă, pe vapor. Cum poţi să compari viaţa?! E bine acolo unde nu eşti tu.

Chiar şi de pe apă am văzut toate evenimentele sociale şi economice, toate  transformarile şi spun că e bine acum, mai ales că în orişice an traversez România cu autoturismul meu personal, pentru Viena sau Germania, de vreo trei ori pe iarnă. Sunt hoteluri noi, foarte confortabile, au refăcut şi drumurile, iar peisajele sunt excepţionale”. 

Ce îi atrage pe turişti în această zonă şi cum vedeţi viitorul turismului?
“Le place imensitatea apei. Rin-ul e îngust în comparaţie cu Dunărea. Le plac păsările, munţii, pădurile de aici, natura virgină, ospitalitatea românilor, care e mult mai deschisă decât cea a nemţilor sau maghiarilor, bucătăria românească (mămăliguţa, de exemplu) şi vinurile.

Viitorul turismului depinde şi de infrastructură. Ideea turismului pe Dunăre este că, în câteva zile, ai posibilitatea, în orişice zi, să vezi câte o ţară nouă. Dar trebuie să ofere condiţii favorabile, locuri interesante. În unele locuri, poţi să acostezi, dar nu ai unde să te duci”.

Ce-i place?
“Frumuseţea sufletească a omului, frumuseţe care desenează şi exteriorul. O doamnă simpatică are implicit şi o inimă de aur, şi o bunătate sufletească. Admir totodată eleganţa şi corectitudinea”. 

Ce nu-i place?
“Oamenii invidioşi. Noi avem nu atât de multă necesitate cât vor alţii. Sunt o persoană care socot că trebuie să fie toate în măsura lor. Fără de măsură poate să fie doar dragostea. În rest, trebuie să ai măsură la băutură, la bani, la orişice”.