Turnu Severin: Claudiu Balaure, ofiţerul pasionat de misiunile dificile

Conduce Detaşamentul de Pompieri Severin de şase ani şi spune că recunoştinţa de pe chipurile oamenilor pe care îi ajută la necaz este cea mai mare satisfacţie.

Are 200 de subordonaţi şi conduce, de aproape şase ani, Detaşamentul de Pompieri Drobeta Turnu Severin. Este o fire dinamică, dispus mereu să ajute şi să intervină în orice orice moment.

„Cel mai mult îmi place când văd oamenii fericiţi, în momentul în care plec de la intervenţii, pentru că ei de-abia te aşteaptă să le salvezi casa sau să limitezi măcar ce-a mai rămas din ceea ce a ars până să ajungem noi acolo.

Şi când vezi lumea mulţumită, mai ales dacă ai şi salvat o viaţă, ai satisfacţia aia, că faci ceva cu folos”, mărturiseşte căpitanul Claudiu Balaure (34 ani).

Este craiovean get beget, însă repartiţia primită după absolvirea liceului militar l-a adus în Mehedinţi. Şi-a dorit dintotdeauna să ajungă militar, neştiind şi ce presupune această meserie în copilărie.

„Avem un vecin, în bloc, care lucra la jandarmi. Îl vedeam deseori când venea acasă îmbrăcat militar, era înalt, avea o anumită ţinută şi vroiam şi eu să fiu ca el. Dar nu ştiam ce înseamnă cu adevărat asta. Ştiam doar că vreau haină militară”, ne dezvăluie ofiţerul. 

„Când ai salvat o viaţă, nu mai contează nimic altceva”
Până la vârsta majoratului, Claudiu  Balaure a crescut în Craiova. A urmat apoi Şcoala de subofiţeri de la Boldeşti, în 1996, a fost angajat ca subofiţer la Compania de pompieri din Vînju Mare, iar în 2002 a fost avansat la gradul de ofiţer.

„Un văr m-a auzit că vreau să mă fac militar şi mi-a spus că sunt locuri la pompieri. Aşa am ajuns să fac şcoala din Boldeşti. A fost foarte greu, mai ales că eu nu făcusem armata. Nu ştiam ce e regimul militar, plus că aveam şi colegi mai mari ca mine,  trebuia spălată vesela...

Pentru mine era deja un şoc. Sunam acasă ca să mă ia familia, că nu e de mine acolo. A fost o perioadă foarte grea, până să depun jurământul, întrucât trebuia să înveţi pasul de defilare.

Apoi, a început să-mi placă. Am ajuns să fiu primul şi la trageri în clasă, şi la pregătire de front, şi la educaţie fizică”, povesteşte Claudiu. După un post similar la Strehaia, Claudiu a fost numit, în decembrie 2004, comandantul Detaşamentului de pompieri Severin.

Despre prima intervenţie îşi aminteşte ori de câte ori e întrebat. A fost un incendiu de casă, pe care l-a lichidat în timp util, ajutat fiind de colegii mai experimentaţi. Evenimentul care l-a marcat până acum este salvarea unui copil de la etajul patru.

S-a întâmplat în urmă cu cinci ani. Băieţelul, aflat în stare de sănătate precară, a fost la un pas de a-şi pierde viaţa, după ce rămăsese blocat de balustrada balconului.

Ofiţerul n-a stat deloc pe gânduri şi s-a grăbit să-l salveze pe micuţ, renunţând la propria-i siguranţă. „Când vezi părinţii mulţumiţi că le-ai salvat copilul, că ai salvat o viaţă, nu mai contează nimic altceva”, conchide cpt. Claudiu Balaure.

Ce calităţi trebuie să aibă un pompier ca să fie un profesionist?
C.B.: „În primul rând, trebuie să-i placă ceea ce face, să nu vină numai pentru salariu la serviciu şi să aibă pregătirea fizică. Unui pompier îi trebuie aşa ceva, pentru că într-o intervenţie de lungă durată, ai  un costum de protecţie pe tine, cizme în picioare, cască, poate că urci patru, cinci etaje, într-un bloc, deci îţi trebuie o condiţie fizică”.

E mai uşor să conduci din birou decât pe teren?
C.B.: „E mai uşor în intervenţie, pentru că eşti în mijlocul evenimentului, vezi despre ce e vorba, dacă incendiul se poate extinde sau nu, de exemplu, şi poţi să acţionezi. Pe când din birou, suni, vorbeşti cu colegii, dar nu eşti acolo să vezi ce ţi se spune: dacă mai e nevoie de apă, de maşini sau de oameni”.

Ce-i place?
C.B.: „Eu am o vorbă: poartă-te cu alţii aşa cum ai vrea să să poarte şi alţii cu tine. Pe scurt, îmi plac oamenii loiali. Timpul liber mi-l petrec cu băieţelul meu. Fac foarte multă mişcare, întrucât am un copil foarte energic. După-amiaza, după ce ies de la serviciu, dacă nu apare vreo intervenţie, mă plimbă în tot oraşul. Îmi place de asemenea să ies cu familia la sfârşit de săptămână, la un gratar sau pur şi simplu la o plimbare”.

Ce nu-i place?
C.B.: „Laşitatea şi minciuna. În general, dacă a fost ceva care să nu-mi placă la cineva, am încercat să stau cu acea persoană de vorbă. Poate că nu poţi să schimbi caracterul ei, dar e importantă comunicare chiar şi pentru a-l înţelege pe cel de lângă tine”.