Turnu Severin: Ana Rogobete - Cântă despre satele dispărute sub apele Dunării

Ana Rogobete

Conduce grupul vocal al Parohiei Eşelniţa, iar pentru eforturile sale de promovare a folclorului bănăţean a fost numită membru de onoare al satului Eşelniţa.

Doda Ana, cum îi place să i se spună, vine dintr-un sat dispărut sub apele Dunării, cu nume de mare cetate, Ogradena.

A crescut, alături de cei trei fraţi ai săi, într-o familie simplă, de la ţară. Nu i-a plăcut niciodată lucrul pământului, preferând cântecul şi horele din sat. „Mama mă dojenea, că mie nu prea-mi plăcea lucrul. Ai mei toţi au fost oameni de muncă, de vite, eu nu. Eu nu puteam să îmi iau gândul de la cânt şi joc. Dimineaţa nu aveam răbdare nici să mă spăl pe faţă, prima grijă era să îmi pun la punct cântecele. Mama mă scotea afară. O durea capul, că se sătura de atâta cântat“, îşi aminteşte Ana Rogobete. Ajunsă la vârsta adolescenţei, Ana a fost nevoită să plece pentru o lună din casa părintească.
Nu accepta nici în ruptul capului o altă persoană lângă ea decât cea care îi este şi acum alături şi cu care are doi copii. 

S-a căsătorit la 19 ani şi în scurt timp a devenit mama a doi băieţi. Cel mic i-a moştenit talentul vocal, iar cel mare, talentul literar. Odată măritată cu alesul inimii, Ana Rogobete a fost pusă de viaţă la încercare. Nu s-a lăsat de cântat nici măcar atunci. „Măritată fiind, locuiam la socri, la Dubova, strângeam fânul. Era obiceiul ca femeile să arunce în sus cu cârpa (baticul), să se spargă norii şi să nu vină ploaia, ca să poată fi terminată munca. Eu, dacă era claia jumătate, voiam să mă duc acasă, că gândul meu era la bal. Soacră-mea parcă era tractor, aşa lucra“, ne povesteşte doda Ana. Chiar dacă a trecut prin greutăţi alături de soţul ei, Ana Rogobete a ştiut să-şi păstreze zâmbetul pe buze şi să meargă mai departe. Iar când vorbeşte despre sine, spune că o caracterizează două lucruri: dragostea pentru cântecul popular bănăţean şi iubirea de-o viaţă faţă de soţul ei.

A compus o baladă a aşezărilor strămutate

Plină de umor, doda Ana este o femeie lângă care n-ai putea să te plictiseşti nici măcar o clipă. Poveştile sale de viaţă, ale locurilor natale, dar şi cele ale oamenilor pe care i-a întâlnit chiar şi numai o dată te fac parcă să intri în atmosfera acelor vremuri despre care ea vorbeşte. Doda Ana ne spune cu mândrie că a compus o baladă a satelor strămutate.

„Într-o primăvară, flori de pe răzoară/ Lumea-n sat vorbea, că ne vom muta/ Bătrâni auzeau, dar ei nu credeau/ Şi când a fost vară, flori de pe răzoară/ Jale a fost atunci, când intra în lunci/ Dunărea bătrână, lac cu apă lină“, ne cântă doda Ana, retrăind parcă acele vremuri când  localităţile din Clisura Dunării au fost sacrificate pentru construirea barajului Porţile de Fier I. De 20 de ani, conduce un grup vocal, ce aparţine Parohiei Eşelniţa. A participat la numeroase festivaluri locale şi naţionale, unde a câştigat premii importante. În 2006, a publicat un volum de poezii, intitulat „Eu, cântând, vă povestesc“, iar ca recunoaştere a talentului său şi eforturilor pe care le face pentru promovarea folclorului, a fost declarată membru de onoare al satului în care locuieşte acum: Eşelniţa.

ce-i place
„Sinceritatea şi curăţenia la un om. Am o pasiune pentru cântece, dansuri şi poezie. De când mă ştiu, cânt. Ce melodie auzem în copilărie, mă chinuiam s-o cânt.“

ce nu-i place
„Beţia şi bărbaţii care au femei frumoase şi le fug ochii după altele. Urăsc minciuna şi lăudăroşii. Mai bine îmi spui în faţă ce vrei, decât să minţi. Nu te lăuda cu ce n-ai sau cu ce nu eşti.“

Întrebări şi răspunsuri
De unde aţi învăţat să cântaţi?
A.R.: L-am moştenit pe bunicul meu. El cânta aşa ca mine. Pe lângă cântece, am învăţat să şi dansez. Mergeam la nedee, numai de dragul de a dansa.
Care este creaţia la care ţineţi cel mai mult?
A.R.: Balada satelor strămutate. Am trăit acele momente. Apa venea, în valuri, când se construia acolo. Nu se mai dădeau înapoi. M-a marcat perioada aia. Mă mai lua bărbatul meu şi când am văzut casa părintească fără acoperiş a fost ca la război. Când a venit apa, a înecat ziduri întregi şi au tras cu bărcile grinzile, ce-au putut să mai salveze. Se dărâmau până şi bisericile.