De 15 ani, Mădălina Zaharia le ia pacienţilor durerea cu mâna

Consideră că a fost făcută pentru a fi medic stomatolog. Îi calcă mentorului pe urme şi stă în cabinet zi-lumină.

Şi-a petrecut copilăria pe plaiuri moldoveneşti, într-un centru universitar cu renume în ţară. A primit de la familie cam tot ceea ce-şi putea dori un copil de vârsta ei: iubire, educaţie, dar mai ales un frăţior.

„Am trăit de la trei luni în Iaşi. Tatăl meu e de acolo şi mama din Severin. S-au cunoscut la facultate, în Bucureşti, după care s-au mutat în Iaşi, având în vedere că ea vroia să le ofere copiilor ei filarmonică, teatru, operă şi mai ales un centru universitar, neştiind că fata ei o să se întoarcă.

Am avut o copilărie foarte frumoasă, pentru că am un frate pe care mi l-am dorit foarte mult, cinci ani fiind diferenţa între noi.

Părinţii s-au chinuit, pe la vreo 40 şi ceva de ani, să mi-l facă. Mi-au dăruit tot ce mi-am dorit. Ceea ce mi-au cerut în schimb a fost să învăţ”, ni se destăinuie Mădălina Zaharia, mândră de educaţia primită în familie.

Despre anii petrecuţi în şcoală, îşi aminteşte numai lucruri frumoase. Învăţa de drag, mai ales la matematică, având un profesor riguros.

A terminat Liceul „Constache Negruzzi” din Iaşi, cu 9,33, la profil Matematică- Fizică, după care s-a îndreptat spre Facultatea de Stomatologie, pe care a absolvit-o cu 9,97.

„Aveam impresia că tatăl meu e un zeu!”
Provine dintr-o familie cu ştate vechi în această specialitate. Mai mult decât atât, activitatea tatălui său a determinat-o să aleagă cariera de medic stomatolog.

„Tata  lucra în medicina militară. Obişnuiam să merg la cabinetul său, unde veneau zilnic zeci de pacienţi. Eram foarte încântată de felul în care veneau, cu gheaţă, umflaţi, diformi, în fel de fel de ipostaze şi se văitau care mai de care.

Când ieşeau din cabinet erau foarte încântaţi. „Gata! Am scăpat! Mi-e bine şi nu mă mai doare!”

Aveam impresia, la cât aveam eu atunci, vreo 12 ani, că tatăl meu e un zeu. Mamă, ce minuni face, cum vin oamenii ăştia şi cum pleacă!”, ne spune Mădălina Zaharia.

Ajunsă la vârsta adolescenţei, odată cu absolvirea liceului, a avut un scurt moment de gândire, întrucât tot tatăl ei a fost cel care o îndruma spre o altă specialitate, nicidecum stomatologia. A cântărit bine şi a ales exact ceea ce o atrăgea. „Tata a fost cel care s-a opus. Mi-a zis că nu e o meserie pentru o femeie, stai în picioare, în gura tuturor, cu mirosul şi cu halena fiecăruia.

Fă orice altceva din medicină, dar nu stomatologie. Nu mi-a plăcut altceva. Am zis că dacă fac Medicină, fac asta, pentru că mi se pare ceva deosebit. Dintre toate specialităţile, stomatologia ia durerea cu mâna.

Când vezi că pacientul se luminează la faţă, îţi dă o bucurie şi o satisfacţie extraordinară. Poţi să faci dintr-o femeie, de exemplu, care arată de 50-60 ani, să arate cel puţin 40”, ne spune medicul.

Din `96, de când a terminat facultatea, Mădălina Zaharia lucrează şi locuieşte în Severin.

Se dedică meseriei cam zece ore pe zi, mulţi dintre pacienţi sunt vechi de 15 ani, şi se mândreşte cu o familie minunată.

Copiii săi fac baschet de performanţă, Teodor, băieţelul de 12 ani, a fost deja remarcat de Federaţia Română de Baschet ca fiind cel mai de perspectivă jucător la U13.  

Oamenii mai au o oarecare educaţie în igienă?
„Nu există cultură şi educaţie. Sunt copii care vin cu dinţii terminaţi pe la şapte, opt ani. Informaţia este încă foarte mică. Sunt şi persoane care, imediat ce rămân însărcinate, vin şi întreabă ce este de făcut.

Nu e complicat să respecţi igiena orală, aşa cum faci şi cu cea intimă.
Mama trebuie să fie puţin atentă, pentru că într-adevăr, contează şi alimentaţia, dar şi pe cine moşteneşti”.

Un sfat pentru cei care nu au informaţia necesară?
„Să vină cu încredere. Contează foarte mult primul contact cu pacientul. Cu cât e mai mic, cu atât e mai bine. De la doi anişori, de cand apar primii dinţi sau chiar mai devreme, pentru în ultima vreme sunt foarte mulţi copii care se nasc cu dinţişori în gură, să vină cu încredere.

Copilul trebuie să capete încredere, să vină de drag, să se obişnuiască cu halatul alb. Şi un sfat: să nu mai speriem copiii cu injecţiile dacă nu mănâncă, pentru că unii se sperie de la uşă, de cum te văd în halat”. 

Ce-i place?
„Care mai sunt oameni în ziua de astăzi, pentru că sunt foarte puţini. În primul rând, admir sinceritatea, punctualitatea şi respectul. În timpul liber, mi-ar plăcea din suflet să citesc mai mult”.

Ce nu-i place?
„Perversitatea şi caracterul dual. Ceea ce aici, în zona asta, este foarte pregnant. Tot timpul mi-am impus că trebuie să încerc să mă obişnuiesc, dar m-am adaptat uşor, pentru că sunt o fire care se adaptează uşor”.