Egipteanul Ahmed Fathib Kehailia a venit la Timişoara pentru o carieră în muzică

Tânărul a venit din Egipt în România în urmă cu doar câteva luni şi s-a îndrăgostit iremediabil de oraşul de pe Bega. Ahmed s-a îndrăgostit de muzica clasică încă de când era mic, iar părinţii săi, mari iubitori de artă europeană, i-au deschis apetitul pentru acest domeniu.

PROFIL
Născut. 27.11.1981, Luxor, Egipt
Studii. Facultatea de Muzică, Universitatea de Ştiinţe Moderne şi Artă din Cairo
Experienţă. Cântă la vioară de când avea şapte ani
Familie. Necăsătorit

Ahmed s-a îndrăgostit de muzica clasică încă de când era mic, iar părinţii săi, mari iubitori de artă europeană, i-au deschis apetitul pentru acest domeniu. A început, încă de când avea doar cinci ani, să cânte la pian, dar peste alţi doi ani a descoperit vioara şi a ştiut că aceasta este marea sa pasiune. Prietenii tânărului, care visau mai degrabă să devină oameni de afaceri, nu prea înţelegeau pasiunea sa. Cu toate acestea a perseverat în studiul acestui instrument, iar la 18 ani a intrat la Facultatea de muzică din cadrul celei mai mari universităţi de artă din Africa de Nord.
„Părinţii mei, care m-au sprijinit întotdeauna, au acceptat ca eu să dau examen la Facultatea de muzică, din cadrul Universităţii de Ştiinţe Moderne şi Artă din Cairo, deşi restul familiei considera că ar trebui să studiez afacerile, pentru a putea duce mai departe business-ul familiei. Avem o mică fabrică de bumbac în Luxor, care aduce venituri mulţumitoare familiei, şi alte câteva în comerţ. Cea mai mare problemă era cum voi reuşi să profesez meseria de violinist, după ce voi fi absolvit studiile”, povesteşte egipteanul.

Ţara tuturor posibilităţilor
La doar 14 ani a pornit într-un periplu împreună cu părinţii prin Europa şi, astfel, a ajuns şi în România unde avea un unchi. Acesta, căsătorit cu o româncă, locuia în Bucureşti şi, încă de atunci, îşi aminteşte Ahmed, s-a îndrăgostit de România şi de români. „Cel mai mult mi-au plăcut oamenii. Sunt veseli şi primitori, la fel ca şi egiptenii şi m-am gândit că aş putea trăi foarte bine aici. În urmă cu un an, nişte prieteni de ai mei au venit la studii în Timişoara şi, după câteva luni, am venit să-i vizitez şi nu am mai plecat. M-am îndrăgostit de oraş, care are un aer boem, clădiri în stil austriac, tot ce căutam”, a mai spus tânărul. Acesta se află în Timişoara de aproape cinci luni şi spune că nu are de gând să mai plece, decât atunci când va trebui să-şi viziteze părinţii şi familia rămaşi acasă. A început deja să înveţe limba română şi speră că va găsi o tânără de care să se îndrăgostească.
Până atunci, însă, este complet dedicat muncii sale şi vrea să ajungă să se întreţină singur, întrucât, deocamdată, părinţii încă îl mai ajută cu banii. „Merg la evenimente să întreţin atmosfera, cânt la restaurant şi hoteluri ca să câştig un ban în plus, însă nu se poate trăi numai din asta. Visul meu este să lucrez la filarmonică sau la operă, însă până atunci trebuie să accept orice contract”, a concluzionat Ahmed.

Intrebări şi răspunsuri

Cum vezi lumea artistică a Timişoarei?
Îmi place foarte mult. Chiar dacă cei care participă la evenimente culturale nu sunt mulţi, sunt oameni de calitate, oameni care apreciază arta pentru ceea ce este. Iubitorii de artă români nu sunt, în mare parte, snobi.

Cum vezi viitorul?
Sper să îmi fac cât mai mulţi prieteni aici. Oamenii sunt foarte primitori şi vreau să cunosc româna cât mai bine ca să mă pot exprima mai uşor. De asemenea, sper că îmi voi găsi sufletul pereche cât mai curând.

Care este compozitorul tău preferat?
Sunt foarte mulţi. Dacă ar fi să aleg doar unul, cred că aş spune Brahms. Este un compozitor complex, după părerea mea, poate cel mai complet. 

Ce-i place
„Am învăţat să accept oamenii aşa cum sunt, astfel că încerc să nu judec pe nimeni. Cel mai mult îmi place sinceritatea, îmi plac cei care nu poartă măşti şi au curajul să spună adevărul, indiferent de consecinţe“.

Ce nu-i place
„Nu îmi place că trebuie să fiu aşa departe de familia pe care o iubesc atât de mult. Ştiu că este practic imposibil ca ei să se mute vreodată aici, însă sper că ne vom vedea cât mai des, chiar dacă distanţa e mare“.