INTERVIU Radu Pavel Gheo: „Am răsfoit America şi nu mi-a plăcut“

Scriitorul bănăţean Radu Pavel Gheo îşi lansează vineri, în Timişoara, cel mai recent volum: „Noapte bună, copii!“, publicat la Editura Polirom. Evenimentul va avea loc de la ora 18.00, la librăria „Cartea de nisip“. Gheo şi soţia lui au locuit o perioadă în Statele Unite ale Americii, după ce au câştigat Loteria Vizelor. 

Ai scris timp de patru ani la volumul „Noapte bună, copii!". Care e mesajul cărţii, dincolo de firul narativ?

În momentul în care am avut toată ideea în minte şi am început să scriu mi-am dat seama că acolo sunt trei sau patru romane, aş fi putut să le scriu separat. Singurul motiv care le făcea să se lege era că personajele în sine erau legate. Este vorba, în esenţă, de o gaşcă de prieteni din copilărie, patru prieteni, o fată şi trei băieţi, şi de destinele lor plecând de la adolescenţă la maturizare, ce se alege de ei, ideea de bază fiind ce se întâmplă cu noi când creştem mari, ce se alege de idealurile noastre, dacă devenim buni sau răi.

Cum ai ajuns în America?

Am câştigat Loteria Vizelor în 1999, dar am plecat în America abia în 2001, împreună cu soţia mea, Alina. În momentul în care am ajuns acolo am muncit, am strâns bani, am văzut că nu ne-a plăcut. La început am lucrat la un KFC ţinut de nişte români, bănăţeni. Aşa am ajuns să obţin slujba aia, pentru că eram român. A doua slujbă a fost la un fel de alimentară cu alimente bio şi europene. Am mai lucrat la o librărie, un adevărat supermarket de cărţi. În general am lucrat în paralel în două locuri. Soţia mea, Alina, a lucrat într-un singur loc în toată această perioadă: la un magazin mare, cu de toate, de la haine la electronice. Am strâns bani, nu ne-a plăcut, ne-am întors şi ne-am luat un apartament în Timişoara.

De ce aţi plecat din America?

E foarte greu să spui pe scurt. Sunt multe lucruri care ne-au plăcut şi multe lucruri care nu ne-au plăcut. Până la urmă le-am pus în balanţă şi am ajuns la concluzia că nu am putea trăi acolo. Poate eram şi prea în vârstă ca să ne mai putem adapta. În America ne-am dat seama că suntem europeni. Aş putea trăi în orice ţară din Europa, pornind de la Bulgaria, Ungaria, Serbia, până la ţările nordice. În America e o altă cultură, sunt dezvoltaţi în altă direcţie. Deşi nu e o ţară rea, e o ţară foarte bună, o ţară mai corectă, mai morală. Dar pe de altă parte e mai greu de trăit în ea pentru că, individual, omul e acolo mai degrabă un mecanism şi mai puţin un om cu problemele lui personale cum e în Europa. Aici mai degrabă munceşti ca să trăieşti, în timp ce în SUA trăieşti ca să munceşti.

Cu toate că şi în Europa încep să se inverseze rolurile.

Da, dar niciodată nu va fi ca acolo. Pentru că noi nu internalizăm ideea asta. De exemplu, un fapt divers dar semnificativ: la un moment dat am intrat în vorbă cu nişte colegi de lucru din America, m-au întrebat ce făceam în ţară, le-am spus că am făcut facultate. Le-am spus că am făcut şi master, ok, lucrurile astea nu i-au impresionat, dar când le-am spus că am două slujbe atunci s-au mirat, au zis că ce tare sunt că muncesc atât de mult. America e locul în care se munceşte din greu, mult mai mult ca în Europa. Cred că de asta sunt atât de departe, o ţară puternică cu o coeziune mare.

Când aţi plecat în SUA, aţi plecat cu gândul că veţi rămâne acolo?

Ne-am spus că o să vedem, că rămânem sau ne întoarce. Ne-am gândit că e stupid să pierdem o şansă. Comparativ, ai cinci cărţi pe masă, le răsfoieşti pe toate ca să vezi dacă îţi plac. Noi am răsfoit America şi nu ne-a plăcut.

Câţi ani ai stat în Iaşi?

Trei-patru ani. Un an am lucrat, am fost profesor la un liceu. O parte din experienţa de acolo este şi în roman.

Timişoara, Iaşi, din nou Iaşi, din nou Timişoara, SUA, înapoi în ţară. Pari „destul" de călător.

Nevoia m-a făcut. De fapt, sunt stabil. Când trebuie să plec undeva, în momentul în care îmi fac bagajul şi trebuie să plec de la mine de acasă mi se strânge inima.

Dar ai călătorit foarte mult. Sunt oameni care locuiesc 70 de ani pe aceeaşi stradă.

Mi-ar fi plăcut şi mie aşa ceva, dar uite că nu s-a putut. În afară de casa părinţilor mei, apartamentul din Timişoara este locul unde am stat cel mai mult. În rest, am stat doi-trei ani, poate patru. Am stat în internat, la căminul studenţesc, la Iaşi, la Timişoara, dar de nevoie. A doua oară când am stat în Iaşi am lucrat la radio. Apoi iar am plecat iar la Timişoara. Apoi în SUA.

Cât din tine e în carte?

Cartea va fi percepută ca biografică, cel puţin unul din personaje, care e scriitor, va fi perceput ca un alter-ego al meu, însă biografia nu este a mea. M-am folosit de diverse informaţii pe care le ştiam, dar atât. Am creat nişte personaje imaginare. În carte, toate personajele care sunt reale poartă chiar numele lor. E un pact pe care l-am făcut cu mine însumi, dacă e un personaj real îi dau numele adevărat. Din experienţa americană nu am luat prea multe, personajele fac lucruri pe care eu nu le-am făcut acolo, dar m-am folosit de experienţă în sensul că dacă nu stai în America e mai greu să-ţi dai seama de felul în care trebuie să mergi pe stradă, să cumperi un lucru, să te angajezi undeva. Şi în cazul României e valabil acelaşi lucru. De exemplu, am fost întrebat într-un interviu în revista Orizont de ce în volum apar tot timpul câini. Câini la graniţă, câini în Bucureşti, câini în Iaşi. Asta pentru că în România vezi peste tot vezi câini: câini vagabonzi, câini în curţile oamenilor, la spitale, la instituţii, sunt nişte realităţi pe care le ştii pentru că ai stat aici.

Tu şi soţia ta sunteţi redactori de carte la Polirom. Cine a fost redactorul tău de carte?

Soţia mea. Accidental, pentru că nu era alt redactor disponibil. Ea a văzut cartea născându-se, scriam o bucată, mai tăiam. După redactor mai citeşte cineva, care dă „bunul de tipar". Se citeşte cu un ochi foarte limpede şi sare în ochi orice greşeală.

Cum scrii? Ce tabieturi ai?

Scriu de mână literatură. Scriu doar pe o parte a foii. Scriu doar cu cerneală, cu stiloul, mai exact doar cu cerneală neagră. Cu pix albastru fac corecturile. Scriu în bucătărie, nu pot scrie altundeva. Scriu pe foi care sunt deja imprimate pe o parte şi care de obicei se aruncă. Cu ocazia asta sunt şi ecologist. Abia apoi culeg pe calculator şi mai fac o corectură. Scriu foarte urât şi după un timp nici eu nu mai recunosc ce am scris.

Ţi-ai citit cartea după publicare?

Am răsfoit-o. Vreau să o mai citesc, dar nu deocamdată. Poate suna a lipsă de modestie, dar dintre cărţile mele e cea mai bună carte. De exemplu „DEX-ul şi sexul", publicată după „Românii e deştepţi", e mai slabă decât prima. „Noapte bună, copii!" este un roman elaborat, cu o acţiune care să îl prindă şi pe cititor, are şi câteva cârlige, dramatism, mister, o chestiune care se dezvăluie la sfârşit, plus obsesiile pe care le avem fiecare dintre noi. Copilăria este o temă pe care orice scriitor ar vrea să o prindă bine şi până acum nu cred că am scris despre asta, poate doar nişte mici „scheciuri" în „Numele mierlei". E cel cu vizionarea filmelor porno la televiziunea yugoslavă în anii '80, când stăteam şi întorceam antena de pe casă.

Ce mai înseamnă literatura în vreme de criză? Mai poate însemna ceva?

Atâta vreme cât oamenii citesc, da.

Şi mai citesc oamenii?

Procentual, în România citesc mai puţin decât în alte ţări. Asta ştiam dinainte, toţi scriitorii ştiu pe ce public se bazează. Parte bună e că publicul românesc este unul educat. Sunt puţini, dar sunt selectaţi. Cei care citesc au studii superioare, poţi să scrii la un nivel mai ridicat şi totuşi cartea să ţi se vândă, decât dacă ai vrea să facă vânzare şi să reduci nivelul pentru publicul larg care vrea chestii mai simple. Noi avem o pătură educată care citeşte, poate mai mult ca în alte părţi, dar pătura mijlocie de cititori, care în alte ţări există, nouă de lipseşte.

De ce în ultima vreme vin tot mai puţini oameni la manifestările culturale, lansări de carte, în Timişoara de exemplu?

Timişoara, din punctul meu de vedere, a stat mult mai prost decât Iaşi, să zicem. Ştiu că aici, când a venit Filip Florian cu Attila Bartis, au fost 20-30 de oameni în sală. La Iaşi, când a fost Filip Florian, au fost vreo 150. S-ar putea să fie şi problema bănăţeanului, cu şoncul în pod, apoi cultură mai încolo. Din câte ştiu eu, şi vânzarea de carte în zona Banatului e mai mică decât în alte zone.

Apropo de SUA şi de „visul american". Există „visul românesc"?

Eu i-aş zice „visul european". Din perspectiva asta, de trai într-o lume europeană, Timişoara e mult mai aproape şi fizic, dar şi cultural, de Europa. Eu mă simt bine aici, mai bine decât în alte oraşe din ţară. Pentru noi nu a fost vorba numai de o întoarcere în România, a fost o întoarcere în Timişoara.

A devenit Timişoara „visul european" pentru tine?

Sunt şi locuri mai bune (râde). Nisa de exemplu. Altfel, nu m-aş muta de aici în Budapesta, sau în Praga.

Dar în Viena?

În Viena aş mai sta pe gânduri. Timişorenii au o anumită atracţie care ţine de istorie. Timişoara - „Mica Vienă", lumea din care venim noi sau pretindem că venim.

La distanţă între melancolic şi amuzant, cum e cartea?

Pot să zic cum am încercat eu s-o fac. Am încercat să fie şi cu umor, şi tragică, dar şi un final deschis spre speranţă. Să înduioşeze, să te facă să râzi, dar şi să te captiveze până la capăt. Plus, un lucru la care am ţinut mereu când am scris literatură, să îţi rămână personajul în minte. Sunt cărţi pe care le ţii minte, zici, asta a fost o carte mare, mi-a plăcut, dar nu mai reţii personajele, doar o senzaţie vagă că te-a impresionat.

În prezentarea cărţii se vorbeşte despre o generaţie care a tânjit după tărâmul făgăduinţei. Crezi în conceptul acesta?

Prezentarea este făcută cu un pic de schepsis, pentru că în momentul în care citeşte cineva de vârsta mea, sau cineva mai în vârstă, sau cineva de 25-30 ani, oricare dintre aceste persoane s-ar putea să se identifice, să creadă că e vorba de generaţia lui.

Dar pentru tine ce (mai) înseamnă „tărâmul făgăduinţei"?

Dacă vorbim de paradis terestru, l-am descoperit, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc acolo pentru că nu îi place Alinei şi pentru că este foarte departe. Este vorba despre Hawaii.

Şi dacă nu vorbim despre „tărâmul făgăduinţei" ca despre un tărâm concret, ci despre o stare? O situaţie în care te afli. Eşti acolo?

Nu, nu sunt acolo. Situaţia perfectă pentru mine ar fi să fiu rentier, chestie care în Occident s-a putut secole la rând şi se mai poate şi acum. Să ai timp să te dedici lucrurilor care îţi plac, să ai timp să scrii, nu noaptea intre 12.00 si 2.00 cum fac eu, pentru că ziua lucrez. Să faci ce vrei fără să trebuiască să faci pe lângă şi ce nu vrei. Şi se poate. Doar că, nu ştiu de ce, am senzaţia că oamenii care pot nu vor şi oamenii care vor nu pot.  

Oricum, în România sunt foarte puţine cazuri de scriitori care nu au o slujbă care să-i încurce şi fac doar asta, scriu. Filip Florian e un caz. Apoi Mircea Cărtărescu.

Da, sunt puţini. Cred că îi număr pe degetele de la o mână. Niciunul dintre ei nu e sigur pe poziţia asta. Cu Filip am vorbit, îmi zicea că poate să se descurce, dar uneori e la limită. Nu ai siguranţa traiului din scris. Dacă nu va mai scrie o carte în următorii cinci ani, va fi mai greu. În cazul lui Cărtărescu, el are o anumită linişte pe care i-o dă poziţia de cadru universitar. Fără ea, probabil ar trebui să îşi calculeze lunar veniturile. Niciunul dintre scriitorii din România nu e în situaţia de a scrie dacă are chef şi când are chef, să nu se sperie ce va fi peste doi ani dacă nu a scris nimic.

Cum e generaţia actuală de scriitori din România? Ai putea face un clasament?

Nu vreau să dau nume, pentru că aş putea uita pe cineva. Oricum, s-au scris multe cărţi bune în ultima perioadă. Generaţia vârstnică s-a simţit cumva obligată de „boom-ul" scriitorilor tineri să dea dovadă că mai poate să scrie. Şi chiar poate. Dar dacă nu apărea probabil aşa-zisa concurenţă, care nu e o concurenţă de fapt, nu erau aşa de stimulaţi sa scrie cu atâta îndârjire.

Radu Pavel Gheo este scriitor, redactor al Editurii Polirom şi traducător. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2003. Citeşte AICI mai multe despre volumul „Noapte bună, copii!", semnat de Radu Pavel Gheo