INTERVIU: Mihai Olteanu, pictorul Revoluţiei

Chiar dacă existenţa lui a fost greu încercată de mai multe ori, artistul şi-a dedicat viaţa picturii, pentru că aşa i-a fost hărăzit de Dumnzeu.

PROFIL
Născut. 13.08. 1953, Luduş, judeţul Mureş
Studii. Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu”, Cluj, promoţia 1975
Familie. Căsătorit, doi copii, Mihai Paul şi Mihai Teodor

Adevărul de Seară: Când aţi început să pictaţi?
Mihai Olteanu: Pictez de la patru ani. Atunci am făcut primele icoane în biserica de la Luduş şi primii Hristoşi la răscruce de drumuri. În biserica de la Luduş mergeam cu bunica mea de la doi ani. Picturile erau chipuri de sfinţi şi îngeri văzute pe pereţii bisericii la care mergeam în fiecare duminică.

Ce artişti v-au marcat la început?
Am văzut Muzeul de Artă din Cluj şi Sibiu pe la cinci, şase ani. Acolo i-am cunoscut pe Ioan Andreescu şi El Greco. La primul am iubit din prima clipă tristeţea şi melancolia, dar şi licărul speranţei din tablourile sale, lucru pe care şi azi îl iubesc. La El Greco am văzut pentru prima oară genialitatea, dorinţa de zbor şi înălţare a omului, speranţa contopită universului unui ins, o artă creată cu universul întreg şi pentru prima oară am simţit că acest vis poate deveni realitate.

Când aţi realizat că vă este menit să fiţi pictor?
În anii de liceu şi facultate am simţit că cel mai drag lucru pe care îl pot face e acela de a picta la nesfârşit. Niciodată nu am crezut că sunt mai nebun decât ceilalţi ci dimpotrivă, am ştiut că pentru a mă depăşi trebuie să pictez de zeci de ori mai mult decât ei. După prima expoziţie din 1972, de la Cluj, celelalte au urmat cu o ritmicitate debordantă. De câte ori simţeam atelierul plin, simţeam nevoie să expun lucrările, să le dăruiesc pentru a-mi putea continua drumul.

De ce vi se spune pictorul Revoluţiei?
Aici o să îl las pe Claudiu Iordache să vorbească pentru mine printr-un text pe care l-am tradus de sute de ori: „Pictorul poet Mihai Olteanu a adunat de pe străzile în asediu, luminile şi umbrele unui război fratricid. În picturile lui, culoarea roşie a steagurilor comuniste curge de pe pânză, dezvăluind izbăvitoare simbolurile cromatice ale noii libertăţi româneşti. Pentru asta a fost numit pictorul Revoluţiei la care a participat din prima până în ultima zi”.
Care este cel mai preţios dar primit?
Anul trecut asta am organizat o tabără de creaţie la Sasca Montantă, la care au participat nouă artişti tineri. În cele şapte zile de tabără am încercat să portretizăm străzile Sascăi, izvoarele ei, apele curgătoare. Am văzut locuri atât de frumoase încât par anormale, locuri unde ai sentimentul că ai putea trăi o veşnicie. Apoi, la Biserica Catolică zidită în 1718 din Oraviţa, unde cu ajutorul oamenilor a fost repusă în funcţiune orga din 1910, a avut loc un concert de binefacere. Au cântat Franz Metz, Nicoleta Colceiar şi Ioan Fernbach. După concert a avut loc o expoziţie a tuturor artiştilor din tabără, urmată de o licitaţie publică. Diploma pe care am primit-o pentru participarea la eveniment este cel mai preţios dar primit de mine, cel mai drag lucru.

Ce-i place
„Îmi place demnitatea omului, nesupunerea lui decât doar în faţa lui Dumnezeu. Destinul pentru mine este o colaborare între Dumnezeu şi puterile intime ale omului. Spun asta pentru că omul e zidit după chipul şi asemănarea lui şi este normal ca o parte din însuşirile lui Dunezeu să-i fie transmise“.

Ce nu-i place
„Nu îmi place să promit că pot face ceva ce ar aduce bucurie altora şi să nu fiu în stare. Nu îmi place să spun că am dat şi că am făcut. Mă simt teribil de bine să fac un lucru de care şi eu m-aş bucura dacă altul l-ar face pentru mine. Nu îmi place să cer şi nu o fac nici când ştiu că am dat de nenumărate ori“.