Romeo Wuhinger, ultimul maestru al cuţitelor

Bărbatul şi-a petrecut patru decenii din viaţă ascuţind cuţiţe, meseria sa fiind transmisă din tată în fiu de patru generaţii.

PROFIL
Născut: 26 iulie 1959, Gelu, Timiş
Job: tocilar
Familie: căsătorit, are 3 copii şi 5 nepoţi

„Este nevoie de har ca să ascuţi cuţite. Nu oricine poate să facă această meserie. Trebuie să cunoşti materialul, metalul. Acum toată lumea cumpără cuţite, foarfece şi alte obiecte tăioase de unică folosinţă. Nimic nu se mai face de calitate”, a spus Romeo Wuhinger, meseriaşul care ascute cuţite de peste 20 de ani în Piaţa Badea Cârţan din Timişoara. Pe vânt şi pe ploaie, fie iarnă, fie vară, Romeo îşi aşteapă clienţii lângă maşinăria sa din lemn, pe care schimbă roţile cu care polizează obiectele ascuţite, în funcţie de metalul din care sunt create cuţitele pe care trebuie să le ascută. „Roata asta la care polizez a fost construită de tatăl meu, în urmă cu jumătate de veac. La ea lucrez zi de zi, de luni până sâmbăta, câte 6-7 ore pe zi. Şi nu se strică niciodată, dacă ştii cum să o foloseşti. O leg cu lanţuri când plec acasă, ca să nu mi-o fure”, a mai spus meseriaşul. Clienţii sunt tot mai puţini în ultimii patru-cinci ani, iar meseriaşul dă vina şi pe criză. „Oamenii vin, dar nu mai dau banul ca altădată. Acum mai negociază la preţ, nu se mai aruncă. Fac reduceri, în funcţie de client”, a mai spus Romeo Wuhinger.
La vârsta de 11 ani, acesta a început să ascută cuţite, foarfece, cuţite ale maşinilor de tocat carne şi a bătut tot Ardealul în căutarea de clienţi. „Am văzut aproape jumătate de ţară. Până în 1990 am umblat din sat în sat. Stăteam câte 2-3 zile şi apoi mergeam în alt sat. Le luam la rând. Am ascuţit jumătate din cuţitele care se folosesc în România”, a mai spus maestrul.
Din 1990 s-a mutat în Piaţa Badea Cârţan şi are o afacere din care câştigă încă bani frumoşi. „Nu pot să spun că merge foarte rău. Eu sunt autorizat încă de pe vremea lui Ceauşescu. Acum plătesc statului câte 500 de lei pe an pentru autorizaţie. Am şi firmă aici în piaţă”, a mai spus bărbatul.

Întrebări şi răspunsuri

Mai vrea cineva să înveţe meseria de tocilar?
Noi o învăţăm numai în familie. Copiii mei o cunosc, cum şi eu am învăţat-o de la tatăl meu, care a fost tocilar toată viaţa lui. A lucrat timp de 60 de ani şi era maestru. Îi dansau cuţitele în mâini când se juca cu ele pe piatra de polizor.

Vin clienţi să le ascuţiţi săbii?
Au mai fost unii, dar eu nu am vrut. I-am trimis în altă parte. Nu am avut probleme cu legea şi poliţiştii, pentru că eu am o afacere de nişă. Adică simplă, pentru client şi fără prea mare concurenţă. Nu îmi bat cuie în cap, când mă joc cu cuţite.

Ce-i place
„Îmi place că meseria asta încă îmi asigură un trai decent, pentru că ştiu să ţin la clienţi şi ştiu cum să negociez cu ei. Dacă nu înveţi că stăpân e clientul, dacă nu înveţi să vorbeşti frumos cu el, nu ai şanse să îl aduci din nou la tine. Bunul-simţ este sufletul comerciantului mic, la fel cum publicitatea e sufletul comerţului gigantic”.

Ce nu-i place
„Nu îmi place că nu se mai fac lucruri de calitate, care să ţină cum trebuie. Acum se fac cuţite care se îndoaie când vrei să tai o pâine. Parcă sunt din aluminiu. Şi toate reclamele alea de la televizor, cu cuţitele care taie oale şi adidaşi, sunt mincinoase. Vin oamenii cu cuţitele alea la mine, după ce le-au folosit trei luni”.