Martor la primele bombardamente NATO din Serbia, de acum 16 ani. „Priveam încremeniţi apocalipsa” - noaptea în care rachetele au luminat cerul
0
Jurnalistul timişorean Raico Cornea a fost prezent în Kosovo, pe 24 martie 1999, când NATO a lansat bombardamentul asupra Serbiei.
În seara zilei de 24 martie 1999, peste o mie de avioane de vânătoare NATO şi mii de rachete Tomahauk au atacat mii de ţinte din întreaga Serbie. Au fost lovite pe rând: obiectivele militare apoi infrastructura şi obiectivele civile. Au fost ucişi 2.200 de civili nevinovaţi. România, avându-l ca preşedinte pe Emil Constantinescu, a acceptat ca aeronave NATO să opereze în misiuni de luptă şi din spaţiul aerian român. Aerioporturile din Timişoara şi Arad au fost închise. Timp de 78 de zile Serbia a fost bombardată de NATO.
Raico Cornea a aşternut pe pe hârtie tot ce a auzit, văzut şi simţit în Kosovo şi Belgrad, în perioada 1998-1999. Astfel a apărut volumul “Kosovo- Cântecul trist al mierlei”, în care a povestit cele trăite la aceea vreme.
Jurnalistul timişorean s-a aflat în provincia Kosovo când au început bombardamentele.
Kosovo înainte de atacul NATO: “De câteva zile, după lăsarea serii, celebra promenadă a Priştinei este fantomatic de pustie, dar tinerii se întâlnesc totuşi în caffe-baruri şi pizzerii. Fiecare etnie are localurile sale.
Cele cu inscripţii chirilice sunt rezervate pentru sârbi, iar celelalte pentru albanezi. Într-un singur bar, al cărui patron este un turc, vin şi unii şi alţii. <Sunteţi ziarişti, nu? Să nu ne minţim. Albanezii îi urăsc ăe sârbi şi invers. Aşa a fost şi aşa va rămâne pe veci. Eu şi prietenul meu Zoran suntem doar o excepţie>. Ambii se tem de război. <Dacă se va ajunge la aşa ceva, eu voi merge cu ai mei, zice Bekim>. Zoran la fel. A doua zi, pe prima pagină, ziarul albanez Bujku titrează: <Nu mai e timp>. Cotidianul Jedintsvo, singura publicaţie sârbească din provincie: <Timpul lucrează pentru noi>, scria Raico Cornea, la Priştina, în 27 februarie 1998.
La 1 martie, lucrurile au luat-o razna. „Şaizeci de cadavre zac de două zile întinse în faţa postului de poliţie din Srbica. Albanezii refuză să îşi îngroape morţii ucişi în luptele cu poliţia sârbă prin împrejurimile satelor Prekaz şi Lauş, până nu vine o echipă internaţională de medici legişti...După o serie de atacuri teroriste din ultimele câteva luni, viaţa din zonă revine parcă la normal. Muncitorii merg din nou la serviciu, copiii la şcoală, iar credincioşii la mănăstirea Devici. Nimeni însă nu doarme liniştit. <Dacă nu se face ceva, din cei 900 de sârbi vor rămâne mai puţin de jumătate>, e de părere Milutin Arsic, un ţăran care de luni de zile doarme cu puşca lângă pat şi cartuş pe ţeavă”, a scris Raico Cornea.
Raico Cornea la un interviu cu Ratko Mladici, comandantul armatei federale sârbe din Bosnia
În 28 februarie, jurnalistul timişorean relata despre eşuarea negocierilor de la castelul Ramboillet, de lângă Paris. Vojislav Kostunica, liderul Partidului Democrat Sârb susţinea că Serbia nu se mai poate opune sosirii trupelor străine. „Prin sosirea a 30.000 de militari, Iugoslavia va înceta să mai existe ca stat suveran”, aprecia liderul democraţilor sârbi.
În aşteptarea bombelor NATO, belgrădenii îşi văd liniştiţi de problemele lor zilnice. Plictisiţi parcă de ameninţări, încearcă din răsputeri să procure zahărul şi uleiul, produse a căror lipsă se simte în capitala iugoslavă. Acum câteva zile, un post local de radio a premiat cel mai original răspuns la întrebarea: Cum veţi întâmpina un eventual bombardament? Răspunsul a fost: în sânul familiei, cu o friptură, muzică şi un pahar de tărie”, scria Raico Cornea, în 28 februarie 1999, la Belgrad.
„Timpul parcă s-a oprit”
Şi a venit seara de 24 martie 1999. În jurul orei opt, seara, au început bombardamentele. Raico Cornea era în restaurantul unui motel dintr-un sat de lângă Priştina, capitala provinciei Kosovo.
„Deodată, cerul din spatele caselor s-a luminat puternic. A urmat o bubuitură înăbuşită. Apoi încă una şi încă una. Culoarea cerului s-a transformat instantaneu din albastru în alb-roşiatic. Terasa motelului devenise în următoarele clipe neîncăpătoare pentru toţi cei care în urmă cu câteva momente erau în restaurant. Priveam încremeniţi imaginea apocaliptică. După câteva secunde, o explozie puternică a lăsat satul în beznă şi a făcut ca geamurile clădirilor să vibreze foarte puternic...
O lumină orbitoare a apărut în mijlocul câmpului la vreo jumătate de kilometru de motel. Explozia a avut loc instantaneu. În secunda următoare, ca un vuiet sinistru, suflul exploziei a lovit uşa restaurantului trântind-o zgomotos de perete. Nimeni n-a mai apucat să facă vreo mişcare. Am simţit doar cum vuietul morţii mă cuprinde fulgerător şi cum mă izbeşte de mozaicul rece al încăperii. Timpul parcă s-a oprit. M-am ridicat cu greu în genunchi. Mă durea tot corpul şi nu vedeam absolut nimic”, a povestit Raico Cornea, care s-a ascuns în acele momente în garajul de la demisolul motelului.
„Prin uşa de sticlă mată vedeam cum se lumina cerul la fiecare câteva secunde de parcă eram în plină zi. Deja mă obişnuisem într-un fel cu bubuiturile. Mai mult decât de bombele NATO, mă temeam ca nu cumva teroriştii să atace satul”, a continuat Raico.
La ora patru şi jumătate dimineaţa bombele continua să cadă, iar zgomotele avionelor erau puternice. Abia pe la ora 5 dimineaţa a reuşit Raico Cornea să prindă linia telefonică pentru a suna la Timişoara, la mamă.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
