Au moştenit viaţa de refugiat din tată în fiu

Nu au avut niciodată drept de proprietate, cetăţenie sau şansa de a călători în străinătate Tot ce au avut a fost familia şi speranţa că într-o zi vor deveni liberi. De câteva luni, drumul lor spre o viaţă nouă „poposeşte" la Timişoara.

S-a născut în Bagdad, într-o familie de refugiaţi palestinieni. Ani buni, a trăit în mijlocul unor conflicte care păreau fără sfârşit, înconjurat de nelinişte şi nesiguranţă. „Primul lucru pe care mi-l aduc aminte din perioada aceea sunt cadavrele, multe cadavre", a explicat H.L., al cărui braţ poartă încă urma unei explozii. Cicatricea de la mână se vede cu ochiul liber.

Rănile din sufletul său sunt însă mai greu de descifrat. „Doi dintre fraţii mei au fost răpiţi, s-a cerut recompensă pentru eliberarea lor. Am fost şi eu urmărit", a spus bărbatul. „Psihic, era foarte greu. Nu ştiam niciodată ce ne aşteaptă", a adăugat H.L., care în Irak era student şi lucra în amenajări interioare.

Primul „popas": al-Walid

Cu un bagaj plin de haine, pentru că „nu se putea lua altceva din case", H.L. şi familia sa au fugit din Bagdad şi s-au refugiat în tabăra al-Walid. Au întâlnit acolo, în apropiere de graniţa Irakului cu Siria, sute de refugiaţi. Au împărţit cu ei corturi, furtuni de nisip, inundaţii, incendii şi temperaturi extreme. „Vara, temperatura ajungea la 50 de grade Celsius, iarna era foarte frig", şi-a amintit bărbatul. În tabăra de refugiaţi, H.L. şi-a cunoscut soţia şi tot acolo i s-a născut băiatul.

Al doilea „popas": Timişoara

„Când fiul meu avea cinci luni, am ajuns în România", a spus H.L. De atunci au trecut câteva luni, timp în care cei trei refugiaţi palestinieni au locuit în Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă de la Timişoara. E un loc în care pot dormi fără a se teme că se vor trezi în mijlocul unui conflict armat, în care fiul lui H.L. poate creşte fără a fi în pericol. Un loc în care H.L. şi familia sa pot visa la ziua în care se vor bucura pe deplin de libertate. „Aici mă simt în siguranţă", a spus H.L.

O bună parte dintre refugiaţii găzduiţi de Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă (CTU) de la Timişoara au fost deja relocaţi cu ajutorul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR). În cadrul centrului, H.L., soţia şi fiul lui au o cameră în care dorm şi una în care îşi pregătesc mâncarea. Prin aceeaşi bucătărie au trecut zeci de poveşti similare, ale unor copii, adulţi şi bătrâni trecuţi prin persecuţii şi abuzuri greu de imaginat. Pereţii încăperii le-au auzit pe toate şi chiar le „spun" mai departe. Îi ajută desenul unui copil, care a aşternut pe perete amintirile lui din tabăra al-Walid: un cort, câţiva copaci care ajung până la nori şi mai mulţi arbuşti.

H.L. va pleca, alături de soţia şi fiul său, în Statele Unite ale Americii, acolo unde o parte din fraţii săi au fost deja relocaţi. Îşi doreşte ca familia sa să aibă şansa de a-şi trăi viaţa „în mod normal". Spune că le va povesti nepoţilor săi prin tot ce a trecut. Şi că numai atunci când va ajunge în Statele Unite îi va tăia părul fiului său.

Rugăciuni pentru „o viaţă mai bună"

Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă găzduieşte în această perioadă şi zece refugiaţi din Sri-Lanka. Duminica, aceştia sunt nelipsiţi de la slujbele Catedralei din Timişoara. Merg acolo, dar se opresc şi la alte biserici din oraş, şi se roagă pentru „o viaţă bună", în care să aibă rezidenţă permanentă într-o altă ţară şi să poată trăi liberi.